CUM VĂ PLACE… PENTRU SECOLUL XXI, LA TEATRUL BULANDRA

Alexandra Ares (14 septembrie 2025)

Teatrul Bulandra a deschis stagiunea de toamnă cu o adaptare ultra-liberală a piesei Cum vă place de William Shakespeare, realizată de tânăra regizoare Andreea Lucaci, câștigătoarea concursului de proiecte pentru regizori emergenți.

În ultimii ani au existat numeroase tentative de a aduce sau pur și simplu târî piesele „vechiului bard” în secolul XXI, fie prin montări cu tentă de musical, cum a fost recentul As You Like It de la Theatre Royal Bath, fie prin recontextualizări politice (Macbeth în cheie distopică, Othello cu accent pe identitate și rasă, A douăsprezecea noapte în cabaret queer). Demersuri menite să arate actualitatea textelor shakespeariene, dar și riscante prin balansul fragil dintre modernizare și pierderea miezului poetic. De fiecare dată, intenția a fost să se demonstreze „actualitatea” bardului, chiar cu prețul de a-l sufoca sub accesorii contemporane. Montarea de la Bulandra se înscrie în aceeași tendință, și cu noutatea îndrăzneață, dar și cu riscul de a aluneca în colaj supraîncărcat.

Spectacolul începe incitant cu un rap-battle inspirat de faimoasa scenă din 8 Mile a lui Eminem. În această confruntare hip-hop, Orlando, clasicul underdog (Florin Aioane în reprezentația la care am asistat/Niko Becker într-o distribuție alternativă), se înfruntă cu uriașul Charles un excelent Matei Constantin, câștigând neașteptat și atrăgând atenția Rosalindei (Maria Veronica Vârlan în reprezentația la care am asistat/Cătălina Mihai). În paralel, DJ-ul/Bufonul Tocilă (Tudor Morar/Matei Constantin) intervine cu mixuri care amplifică modernitatea scenei.

Montarea de la Bulandra este bufă, ludică și exuberantă. Energia inițială hip-hop electrizează sala, dar intenția artistică se disipează pe parcurs. Spectacolul alternează apoi momente folk, trimiteri la cultura indie și corporatistă, nelipsitele proiecții video, spargerea celui de-al patrulea perete, discuții cu sala, ba chiar și mici alunecări în Pirandello atunci când se caută un lăcătuș pentru o actriță închisă în baie.

Povestea se complică atunci când ducele Frederic (Șerban Pavlu) o alungă pe Rosalinda din curte. Ea fuge în pădurea Ardenilor, deghizată în băiat (Ganymede), alături de verișoara sa Celia (Silvana Negruțiu, o actriță de comedie talentată) și de bufonul Tocilă/DJ (Tudor Morar/Matei Constantin). În acest spațiu al libertății, iubirea și umorul se încurcă și se dezleagă prin travesti și jocuri de rol. Un fel de Cum vă place…în secolul XXI.

Orlando își cântă dragostea scriind versuri pe copaci, dar nu știe că „tovarășul” cu care face exerciții de seducție este chiar Rosalinda. Între timp, alte iubiri se înfiripă: Silvius (Matei Constantin/Tudor Morar) o dorește pe păstorița Phebe (Teo Dincă, expresivă, neconvențională), care însă se îndrăgostește de Rosalinda deghizată; Tocilă curtează pe țărăncuța Audrey (Oana Tudor); iar Oliver (Daniel Achim/Simona Pop), fratele lui Orlando, trece de la ură la reconciliere.

Actorii salvează ceea ce regia diluează un pic pe parcurs. Lucian Ifrim (Jacques) livrează monologul celor șapte vârste cu o gravitate care taie zumzetul ludic și amintește că Shakespeare nu e doar pretext pentru karaoke scenic – probabil cel mai solid moment al spectacolului. Frumoasa și talentata Manuela Ciucur ne surprinde cu două roluri de compoziție pline de măiestrie, în care e greu de recunoscut: bătrânul servitor Adam și strălucitorul Zeu (zeiță) al căsătoriei.

Șerban Pavlu aduce autoritate și ironie dublului rol al ducelui (jucat de Ralph Fiennes recent la Royal Bath Theatre), Iar tinerii actori (Maria Veronica Vârlan și Florin Aioane) jonglează cu agilitate între comedie bufă și delicatețea sentimentelor eroilor ingeni, alternând umorul cu sinceritatea emoțiilor.

Publicul însă reacționează cu emoții amestecate: unii se lasă cuceriți de prospețimea experimentului (mai ales în prima parte), alții simt modernizarea drept forțată, ca un strat de „trendiness” pus peste o țesătură clasică. Rosalinda Veronicăi Vârlan, o actriță versatilă și talentată, nu are – prin decret regizoral – eleganța și forța regretatei doamne Clody Bertola  din montarea de referință a lui Liviu Ciulei, fiind etalonul generației Barbie (în prima parte) și a Idiocrației (în actul 2).

„Întreaga lume e o mare scenă. Și noi, toți oamenii, suntem actori.” – replica lui Jacques (Ifrim) răsună aici ca un memento al fragilității și relativității existenței, trăită astăzi în opt miliarde de versiuni diferite… sau, dacă vreți, reprezentații, mai mult sau puțin reușite.

În afară de exuberanța ludică, am apreciat la regizoarea Andreea Lucaci dexteritatea calambururilor, raritate într-o modă a „realismului capitalist” (succesor al „realismului socialist”) care a desființat explorările de limbaj. Am admirat, de asemenea, ușurința remarcabilă cu care introduce ironia și subtextul în situații și replici – o calitate de profesionistă la o regizoare debutantă.

Cum vă place, noua premieră a Teatrului Bulandra, e o sărbătoare imperfectă a iubirii. Poate că montarea nu găsește întotdeauna tonul sau echilibrul ideal, dar își asumă curajul de a redeschide conversația despre Shakespeare în secolul XXI.

Închei reamintind că o parte a publicului ar dori, însă, ca toate această nevoie acută de modernitate a creatorilor de teatru, pompată în straie de texte clasice care ajung să pleznească pe la încheieturi, să fie redirecționată în piese originale care să exprime mai sincer și mai coerent spiritul epocii.

https://revistarinocerul.ro/cum-va-place-pentru-secolul-xxi-la-teatrul-bulandra/

 (scenesicuvinte.ro)

OBICEIURI NECURATE

Alina Maer (18 septembrie 2023)

Într-o perioadă în care peisajul teatral este inundat de idei progresiste, de texte bizare, de tendințe agresive de a impune cu orice preț noua ordine politică, de subiecte standardizate și mesaje plictisitoare sub masca modernității, mesaje care deranjează precum bârna în ochi privitorii spectatori, de cele mai multe ori, Teatrul Bulandra riscă să nu se alinieze noului val și începe stagiunea în dulcele stil clasic cu o comedie spumoasă, „OBICEIURI NECURATE” de Tom Smith. Răsplătită cu Premiul Robert J. Pickering pentru excelență în dramaturgie (2004), piesa „Obiceiuri necurate” (titlul orginal „Drinking habits”) este o excelentă comedie de moravuri care satirizează viața monahală într-o manieră tandră și îngăduitoare.

O mănăstire foarte mică este în pericol de a fi închisă. Cele două călugărițe, sora Philamena (Maria Veronica Vârlan) și sora Augusta (Silvana Negruțiu), maica superioară (Victoria Dicu), părintele Chenille (Adrian Ciobanu) și îngrijitorul George (Matei Constantin), trebuie să găsească o soluție de a procura fonduri, așa că surorile Philamena și Augusta fac de ani de zile vin contrafăcut pentru a plăti cheltuielile, fără știrea Maicii Superioare, căreia nici nu-i place cuvântul alcool rostit cu voce tare. Reporterii Sally (Andreea Mateiu) și Paul (Andrei Huțuleac) dornici de afirmare, speră ca subiectul vinului făcut de călugărițe să fie un subiect de senzație, așa că își fac apariția la mânăstire pentru a afla detalii. Ei merg sub acoperire, călugăriță și preot, pentru a stabili dacă mănăstirea face vinul. În același timp sosește și sora Mary Catherine (Ioana Anastasia Anton), care este călugăriță în curs de formare, dar ține secretul, deoarece această mănăstire acceptă doar călugărițe obișnuite. Când Maica Superioră primește o scrisoare de la Roma prin care se spune că trimit pe cineva să verifice și să închidă ordinele „nesemnificative”, crede că Mary Catherine este spionul trimis să verifice dacă mănăstirea merită să fie păstrată deschisă. În plus, părintele Chenille crede că Paul a fost trimis să-l înlocuiască. Vinul și tainele sunt revărsate în hohote de râs, pe măsură ce toată lumea încearcă să păstreze mănăstirea și, mai mult, unii izbutesc să regăsească familia și iubirile pierdute.

Suntem pe tărâmul clasic al comediei, așa cum rezultă și din aprecierile în presa scrisă aupra textului lui Tom Smith: „…o comedie încântătoare cu un strop de prostie… O poveste ciudată și amuzantă, cu răsturnări de poveste din belșug.” – Patricia L. Garcia, Las Cruces Sun-News; „Cei care au nevoie de un râs bun pot fi siguri că asta vor primi” – The Willits News (California); „… o piesă originală în două acte râzând în hohote, farsă, care te-ar putea lăsa să îți ștergi lacrimile de pe obraji.” – Mary Gennrich, Buletinul Las Cruces. Există o mulțime de identități greșite, secrete, răsturnări de situație, sursă a comicului ce ilustreaza contrastul dintre esență și aparență, dintre serios și derizoriu, dintre iluzie și realitate, dintre efort și rezultatele lui. Scriitorul nu coboară în grotesc, doar atinge ridicolul, jonglează între ironie și satiră pentru ilustrarea aspectelor imorale ce se petrec în orice microsocietate, cât si a caracterelor umane cu defectele lor scuzabile și imposibil de ținut în frâu.

Pe această linie clasică a comediei se înscrie și viziunea regizorală a lui Mihai Constantin, totul într-un univers sonor animat de dangăte de clopote și cântece liturgice. Scenografa Iza Tărţan ne introduce în interiorul unui așezământ monahal auster, dar deloc intim, cu mai multe uși care permit intrări și ieșiri tumultoase și care dau impresia de o cursă continuă a personajelor în căutarea de soluții sau pentru a vâna secretele unul altuia. Privirea surprinde inclusiv un dulap pentru robele sfinte, un altar central, un cufăr de depozitare de dimensiunea unui om, toate obiectele fiind funcționale și cu rostul de a provoca confuzie atunci când cele opt personaje își fac drum în și ies din uși, chiar și ieșind din dulap! Printre cruci și icoane, damigenele cu „nu știu ce”, lăzile cu sticle, furtunele, o adevărată distilerie improvizată stârnesc râsul și pulverizează austeritatea specifică spațiului bisericesc. Îmbrăcați în straie călugărești excelent redate și destul de incomode, actorii se mișcă într-un du-te vine continuu, rapid și amuzant. Deși este nevoie de puțin timp pentru ca toate firele poveștii să se lege, ritmul funcționează bine spre o rețea de încurcături ce culminează într-un deznodământ incandescent.

Privind un minunat joc de cupluri și de echipă, simți că actorilor le-a plăcut să fie în pielea personajelor, distrându-se împreună cu noi. Delicios cuplul comic format din Sora Augusta (Silvana Negruțiu) și Sora Philamena (Maria Veronica Vârlan)! Sora Augusta este creierul cramei secrete. Bonomă, aparent aspră, discret impertinentă, cu o gândire rapidă și cu un scop bine definit, personajul interpretat cu aplomb de Silvana Negruțiu este mereu la locul potrivit, găsind soluția potrivită. Primul rol de comedie în care o văd pe Maria Veronica Vârlan este unul care o prinde mult mai bine decât prea pateticile roluri dramatice. Plângăcioasă, mereu în umbra Augustei, cu viciul adevărului pe buze, Sora Philamena este absolut încântătoare și duioasă. Andrei Huțuleac (Paul) și Andreea Mateiu (Sally) au chimie pe scenă și sunt savuroși într-un dialog amuzant, dus-întors, în stil farsă. Cu experiența comediilor lui Victor Ioan Frunză, Andrei Huțuleac trece de la Părintele Paul la Paul spre postura de Cardinal cu jovialitate și ușurință. Andreea Mateiu este inițiatoarea unui duel verbal acid și șăgalnic, reușind să trnsmită și atracția plină de senzualitate dintre cele două personaje. Adrian Ciobanu aduce mult umor în rolul Părintele Chenille, un preot nonconformist și destul de inconștient în ceea ce privește menirea poziției sale, un amestec de spiriduș și magician. Matei Constantin lasă o bună impresie în postura lui George, tânărul îngrijitor în căutarea fostei iubiri. Victoria Dicu poartă hainele grele ale unei Mame Superioare figura-cheie în jurul căreia se înnoadă și se deznoadă firele intrigii. Deține un bun control al mișcărilor, o mimică în stare să coordoneze tot din priviri, grimase și ridicări de sprânceană, echilibrează jocul celorlalte personaje și nu exagerează în reacții, deși talentul său pentru comedie este bineștiut. În Sora Mary Catherine, actrița Ioana Anastasia Anton este luminoasă, expresivă și și-a surprins personajul atât de bine, că a fost o bucurie să o văd din nou pe scenă, concentrată la nuanțele rolului său, niciodată insesizabil.

Prinși într-o farsă ce te cucerește prin umorul ei tolerant la moravuri și defecte, suntem lăsați, pur și simplu, mai bine de două ore, să ne simțim bine. Nu ni se îngroașă situații, nu ni se cerșesc râsete, nu se caută obositor găselnițe. Suntem la teatru, acel teatru de care ne-am îndrăgostit în copilărie, curat și fără pretenții de a schimba lumea, doar pe noi făcându-ne mai surâzători într-o seară de toamnă.

https://scenesicuvinte.ro/teatru/obiceiuri-necurate/

Renaşterea unei iubiri: „Romeo şi Julieta” la „Bulandra”

Alexandra Ares (Revista Rinocerul – 18 octombrie 2024)

Eugen Gyemant (n. 1985) este unul dintre regizorii români tineri şi talentaţi, cunoscut pentru abordările sale creative şi nonconformiste în teatru. A câştigat rapid atenţia publicului şi a criticii datorită stilului său inovator, care îmbină umorul, jocul metatextual şi modernizarea unor texte clasice. Gyemant este apreciat pentru abilitatea sa de a reinterpreta piese cunoscute într-un mod accesibil şi captivant pentru publicul contemporan, aducând un suflu proaspăt şi o sensibilitate modernă în montările sale, dar a adus şi premiere absolute contemporane deosebite. Cel mai recent spectacol, Henry Johnson de la Metropolis, montat cu patru actori de top, a frapat prin fineţe, profunzime şi o sobrietate minimalistă.

Noua sa montare de la Teatrul „Bulandra”, Romeo şi Julieta, pe care am văzut-o în avanpremieră în 17 octombrie, este o producţie ambiţioasă şi mai barocă, realizată special pentru tineri şi generaţia de azi, crescută cu filme şi videoclipuri. Avem mai mult umor decât sentiment, energie şi ritm, un comentariu nesentimental al celei mai cunoscute poveşti de dragoste din lume.

Romeo şi Julieta a fost scrisă de William Shakespeare în jurul anului 1595. Piesa a fost publicată pentru prima dată în 1597, iar versiunile ulterioare au fost revizuite şi extinse de autor. Este una dintre cele mai celebre lucrări ale lui Shakespeare şi a influenţat profund literatura şi cultura occidentală.

În viziunea modernă a lui Gyemant, cei doi protagonişti, Ştefan Radu şi Ilinca Neacşu, din seara în care am fost (Ana Avram şi Tiberius Zavelea într-o distribuţie alternativă), şi grupurile lor de prieteni reflectă genul de tineri pe care îi vedem zilnic, pe stradă sau la mall. Ritualul îndrăgostirii şi împerecherii în 2024 este poate nesentimental, dar la fel de intens când un băiat întâlneşte o fată şi amândoi se îndrăgostesc fulgerător.

Faimoasa scenă a balului pare mai degrabă o scenă contemporană tipică de hookup – inocent, dar năvalnic – din orice club de dans sau rave party. Există referinţe ingenioase la street art – unul dintre personaje rămâne în postura de statuie vie pe parcursul unei scene –, dar şi referinţe la arta vechilor maeştri – anumite compoziţii de grup moderne sunt realizate după tipicul picturilor şi sculpturilor clasice. O altă scenă sugerează celebrele white parties contemporane (aduse recent în prim-plan de scandalul cu rapperul american P. Diddy).

Spectacolul devine astfel un teren de joacă pentru copiii „bogaţi şi celebri” din 2024, care se tatuează, ascultă muzică modernă şi se îmbracă simplu, în blugi şi maiou, chiar dacă fac parte din cele mai bune familii din oraş. Printre ei există şi micii lor pozeuri, reîncarnări moderne ale dandyi de altă dată (Benvolio, interpetat de Iosif Paştina, şi Mercuţio, interpretat de Vlad Ionuţ Popescu). Romeo este un puşti imatur care se îndrăgosteşte des şi brusc, iar Julieta este o fată de 14 ani care nu a avut încă un iubit şi este cerută în căsătorie de un prieten al familiei, Paris, un bărbat grizonant şi înflăcărat, plasat, din punctul de vedere al sensibilităţii contemporane, într-o zonă comică, de adult cu aspiraţii de pedofil (fin jucat de Mihai Bisericanu, cu o mare naturaleţe).

Este un spectacol şi despre falia dintre generaţii care continuă şi în vremurile noastre, în care cei în vârstă au, poate, mai multă înţelepciune, dar sunt mereu înclinaţi „spre micul aranjament” din simpatii sau antipatii exagerate – spre disperarea generaţiei mai tinere pe care deseori o distrug – prin aceste căsătorii şi alianţe de interes, dar şi prin exilarea celor care, din motive de hubris a celor vârstnici, devin persona non grata.

Noua premieră de la Teatrul „Bulandra” propune deci un pelerinaj modern la ruinele unei vechi pasiuni. Este asistată în acest demers de decorul deosebit al scenografei Nina Brumuşilă, unde colonadele şi sculpturile clasice coexistă cu stroboscopul şi alte efecte de lumini ale maestrului Florin Manu. La rândul lor, costumele Mariei Miu oferă, ca şi producţia, o fuziune eclectică între vechi şi nou. Textul lui Shakespeare se aude impecabil, chiar dacă nu este scutit de anumite inserţii care ţin de jargonul zilei de azi, şi este acompaniat de muzica de efect atmosferic, în general lounge, a lui Vlad Stan şi Andrei Amariei.

Am remarcat-o, în primul rând, pe Anca Sigartău în rolul doicii (Daniela Nane într-o distribuţie alternativă), care face unul dintre cele mai bune roluri ale sale de maturitate, îmbinând cu talent multe registre, de la umor la sensibilitate şi disperare. Este expresivă şi cu o mare stăpânire a vocii. M-a mişcat deosebit scena în care Sigartău descoperă presupusa moarte a Julietei, fetiţa pe care o ştie din leagăn în lumina rozalie a zorilor. Aici, spectacolul îşi îngăduie pentru prima dată să respire; ritmul alert, umorul şi coregrafia deseori filmică se retrag pentru a face loc unui moment liric de emoţie autentică.

De asemenea, Cornel Scripcaru, în rolul preotului Lorenzo, îl rosteşte pe Shakespeare cu acel talent unic al său care te face să vrei să-i scrijeleşti replicile într-un carneţel.

Frumoasa Manuela Ciucur (Lady Capulet) frazează parcă într-un registru mai jos decât de obicei, pentru a transmite cu fineţe acel soft power al mamei care capturează adolescentele printr-un control învelit aparent în dragoste.

În rândul tinerilor, l-am remarcat pe Matei Constantin (Tybalt), mai rodat cu scena, reuşind să combine dezinvolt impulsivitatea tinereţii cu o anume maturitate. Poate ceea ce distinge generaţiile tinerilor de azi este că rămân, un timp mai îndelungat, la un nivel de „băieţi şi fete”, mai imaturi decât generaţiile anterioare, când tinerii se maturizau mai repede.

Spectacolul se încheie sus, cu un moment liric frumos, ca un ecou al finalului din Oedip-ul lui Andrei Şerban, o altă mare poveste de dragoste spulberată de soartă, de data aceasta pentru o generaţie de adolescenţi.

În ceea ce-i priveşte pe protagonişti, aflaţi la început de carieră, ei s-au achitat cu o dedicaţie evidentă de aceste roluri dificile şi legendare, oferind un joc modern şi, în general, bine stăpânit. Ştefan Radu a compus un Romeo năvalnic, iar Ilinca Neacşu, cu o siluetă de invidiat, o Julieta netradiţională. Totuşi, nu au lăsat o impresie specială (gen a star is born, pe care o au unele debuturi), o aură romantică sau o amprentă emoţională care să te bântuie şi după ce ieşi din sală. Generaţia veteranilor de la „Bulandra” (inclusiv Gheorghe Ifrim şi Radu Amzulescu, în plus faţă de cei menţionaţi deja) a compensat însă prin personalităţile lor artistice mai pregnante şi printr-un joc mai rodat.

În concluzie, noua premieră de la „Bulandra” este destinată în special tinerilor şi o ocazie frumoasă să descopere această piesă de rezistenţă a canonului clasic. În 2024, tragedia lui Shakespeare încă vorbeşte nu doar despre iubire, ci şi despre forţele invizibile care ne modelează vieţile, sistemele (şi, mai nou, algoritmii) care ne despart şi speranţa, oricât de efemeră, că am putea găsi o cale de a le transcende.

https://revistarinocerul.ro/renasterea-unei-iubiri-romeo-si-julieta-la-bulandra/

VERONA ÎNTREAGĂ E LIVADA NOASTRĂ – ROMEO ȘI JULIETA

Alina Maer (decembrie 2024)

Când intri în legendara sală de la Grădina Icoanei, pătrunzi într-o lume deconectată de la perfuziile salvatoare, fără leac de vindecare, ciopârțită și înecăcioasă, prin care toate personajele umblă cu un aer fantomatic. “Mai suntem sau nu mai suntem?“, aceasta este întrebarea. Și dacă mai suntem, ce rost mai avem? Lumea concepută de Nina Brumușilă în care te afunzi la intrarea în sala de la Grădina Icoanei te acaparează cu voracitate și cinism. “A teatraliza scenografia”, sublinia Ciulei (în numărul din iunie 1956 al revistei Teatrul) “înseamnă a reda realitatea cu imagini specifice artei scenice. Nu arhitectura înghesuită și minimalizată pe o scenuță, nu clădiri sau peisaje reproduse cu efort inutil din carton, ci imagini scenice, poetico-dramatice, concretizate în decoruri“. Nina Brumușilă lasă o lecție despre conceptul de teatralizare a scenografiei în teatru. Nu este vorba de o îngrămădire decorativă de simboluri, ci de o unitate curățată de elemente inutile, cu propriul său limbaj ce spune propria poveste.

Spectacolul începe în forță, încrâncenat, de-a dreptul agresiv, cu o tensiune prevestitoare de rău, nu mai aștepți nici un moment ca totul să fie bine la final, pentru că ura este personajul invizibil, omniprezent, de al cărui blestem nimeni, nici măcar cei doi îndrăgostiți, nu par a scăpa. Regizorul Eugen Gyemant se desprinde de reprezentarea conflictului dintre cele două găști de adolescenți văzut ca o hârjoneală. Scena acoperită cu nisip devine o arenă stăpânită de fiare neîmblânzite asmuțite ca de o halcă însângerată. Nu întâmplător sângele este un cod ce se regăsește în anumite momente ale derulării acțiunii. Nu este nimic cavaleresc în lupta lor, sunt doar resentimente, visceralitate, sălbăticie, răutate mocnită. Se distruge orice regulă, se pulverizează orice tresărire de camaraderie. Loviturile sparg auzul, icnetele despică aerul. Cum poate înflori iubirea pe ruinele acestei lumi demente și brutale?

Se surpă o lume și odată cu ea pier și gândurile, ideile, sentimentele care au însuflețit-o odinioară. Se dărâmă un templu și printre coloanele lui altădată falnice, gem strivite idealuri și așteptări, credințe și doruri. Se usucă verdele, rămânând un deșert gri, de piatră spartă, de valori crăpate sub lespezile unui prezent uscat. Pietrele de mormânt se confundă cu paturile nupțiale, Casa Domnului nu tinde spre ceruri, ci este undeva îngropată, uitată și, într-un final, atât de inutilă.

“Dar oare sunt cu adevărat îndrăgostiți Romeo și Julieta?“, m-am întrebat, privind din primul rând cuplul de actori (Ilinca Neacșu, Tiberiu Zavelea) stângaci în redarea celui mai complex și înălțător sentiment uman, iubirea. Nu cumva este voința regizorală de a exprima erodarea până și a acestui sentiment? Voi găsi răspunsul după ce voi asista și la reprezentația cu a doua distribuție (Ana Avram, Ștefan Radu).

Niciun dubiu asupra calității jocului nu planează în cazul celorlalte personaje. Într-o ordine întâmplătoare:

În versiunea Ancăi Sigartău, devotamentul exaltat al doicii față de ființa pe care a crescut-o este firul roșu al interpretării. Pe lângă el se înnoadă firele fragile ale unei iubiri materne reprimate, cele moi ale compasiunii, altele aspre țesute de servitoarea revoltată de atitudinile stăpânilor. Nu există tușe vulgare, doar picante. Râsul aparent strident este ponderat de căldura privirii, șiretenia răutăcioasă se topește în fața presimțirii primejdiei, sarcasmul și ironia de pețitoare sunt învăluite în nesiguranță. Cu treizeci de ani în urmă eram martora debutului Ancăi Sigartău în Visul unei nopți de vară al lui Ciulei. Din Puck de atunci au rămas șăgălnicia, neastâmpărul, ludicul. S-au adăugat în timp consistența interpretării, acea putere de a capta privirea spectatorului din orice unghi s-ar afla, ironia inteligentă. Temperamentul energic, instinctul fin și vigoarea jocului sunt atribute ce fac din rolul doicii un personaj deloc secundar.

Cornel Scripcaru, acest incredibil actor mai ales în roluri secundare pe care le îmbogățește cu sensuri de care și autorii textelor jucate ar fi invidioși, aruncă orice umbră de sobrietate, de rigiditate de pe umerii Părintelui Lorenzo. Este un fel de Sfântul Francisc vorbind mai mult cu păsările decât cu oamenii, are candoare și duioșie, pre-știe că soluția lui salvatoare va da greș, dar nu renunță, e singurul care se joacă de-a speranța pe care o pulverizează în particule invizibile amestecând-o cu praful și nisipul. Superbă scena cununiei celor doi tineri în care Lorenzo devine mag, prieten, maestru de ceremonii, lăsând să i se prelingă din ochi umbre de tristețe.

Radu Amzulescu este un Duce neputincios fizic, dar la fel de slab în autoritatea sa sfărâmată de ură și anarhie. Regizorul îl încarcă inspirat cu paternitatea lui Mercutio, întărind ideea neputinței de a-și apăra propria familie, cu atât mai puțin cetatea. Îi lipsesc hainele somptuoase și însemnele puterii, acestea fiind înlocuite de un halat de casă din buzunarul căruia ies perfuzii. Verona lui rămâne subjugată violenței.

Iosif Paștina în Benvolio are mai puțină căldură decât imaginea clasică a personajului, dar mai multă ambiguitate, nesiguranță și incertitudine în ceea ce privește propriile alegeri. Ce iubește Benvolio, pacea sau șansa la supremație? Pe cine iubește el? Ce face pentru a se împlini prin iubire decât să privească neputincios și fața destrămării?

Cătălin Vîlcu (l-am remarcat la Festivalul Shakespeare de la Craiova în Controverse.1961.Cum vă place?) în Gregory este fluid, în ciuda aspectului impozant, dinamic, atent la interacțiunile cu partenerii, vizibil, cu grijă la detalii. Manuela Ciucur reușește, ca de obicei, o creație de mare finețe, închegând într-o abordare viscerală iubirea maternă, invidia freudiană, frustrarea soției marginalizate, feminitatea în declin. Gheorghe Ifrim merge doar pe linia unei autorități paternale agresive și abuzive, neglijând nuanțarea psihologică a personajului. Mihai Bisericanu (Paris) evită grotescul cu inteligență, dezbrăcând personajul de aroganță, înveșmântându-l în schimb cu șiretenie și abilitate de parvenit. Profira Serafim (Lady Montague) transmite și fiorul matern, și atitudinea revanșardă.

Vlad Ionuț Popescu (Mercutio) are un simț al interactivității cu publicul, atrăgându-l de partea sa, știe cât să avanseze în acest asalt de seducție, se retrage cât să nu cadă în declamații inutil, pendulează șiret între naturalețe și prețiozitate. Mercutio se cufundă în efuziuni sentimentale pe linia lui Jacques Melancolicul, din care se ridică având pe buze gustul reflecțiilor hamletiene, dar emană și logica, echilibrul, camaraderia lui Horatio. Vlad Ionuț Popescu prinde din zbor darul regizoral care îi sporește partitura, dovedind că stăpânește deja nuanțarea monologului postmodern cu abisurile tragediei clasice. Este un seducător cameleonic și nu ai nevoie de nicio picătură din seva unei flori magice ca să îl iubești.

Matei Constantin este un Tybalt angoasat și pueril în atitudinea sa insolentă și agresivă. Ștefan Radu (Baltasar / Fratele Ioan) conferă personajelor o coloratură romantică de bună calitate ce contrastează cu agresivitatea generală. Distribuția se completează cu Filip Popescu (Sampson), piesă de bază în scenele de grup, printre cele mai reușite momente ale spectacolului (coregrafia aparținând tot lui Eugen Gyemant).

Luminile lui Florin Manu potențează ideea de crepuscul, iar costumele Mariei Miu nu poartă pecetea niciunui timp pe de-a-ntregul, făcând posibilă alunecarea din trecut spre prezent și în viitor cu o putere stranie de a le înlănțui, având ca numitor comun extincția. Dacă mai era nevoie, regizorul dovedește încă o dată simțul său muzical, eterogenul aparent fiind ambalat într-o folie unificatoare. Există o logică a coloanei sonore care urmează logica mișcării scenice și evoluția conflictului dramatic.

Într-un interviu din timpul montării lui Richard al III-lea la Sf. Gheorghe, Eugen Gyemant își explica atracția față de textul shakespearian: “În spatele limbajului se vede ceea ce spune de fapt fiecare și, dedesubt, se vede ce îl face să spună asta și, oricât de întunecat ar fi materialul din care e făcută povestea, rezultatul este unul luminos, pentru că scoate la lumină felul în care funcționează oamenii și lumea.” Traducerea și dramatizarea sa scot la lumină tablouri ale lumii printr-o privire atentă, subtilă și nuanțată a eroilor din Romeo și Julieta. Textul se animă, dobândește un soi de permanență încadrată perfect în triada elementelor trecut-prezent-viitor. În care din ele ne aflăm? Odinioară, în culturi barbare, când cineva murea, se dădea foc întregii sale case, ca moartea să fie alungată, să nu contagieze. Verona întreagă miroase a moarte, a pârjol și nicio pasăre Phoenix nu planează asupra ei. Nici asupra noastră.

https://agenda.liternet.ro/articol/29392/Alina-Mariana-Maer/Verona-intreaga-e-livada-noastra-Romeo-si-Julieta.html

ONE LOVE OVER THE CUCKOO’S NEST – ROMEO ȘI JULIETA

Mihai Brezeanu (septembrie 2024)

Traducere de Eugen Gyemant. Cred că de aici trebuie pornit. Desigur, și regie & adaptare scenică tot de Eugen Gyemant, dar mai ales traducere de. Acesta e, pesemne, motivul pentru care Romeo și Julieta, proaspăta premieră a Bulandrei, emană o asemenea molipsitoare prospețime. Nu, acesta nu e un comentariu negativ asupra precedentelor, multe și legendare traduceri, ale textului (posibil ca Romeo și Julieta să fie piesa lui Shakespeare cu cele mai ofertante retroversiuni în limba română). Acesta e doar un mic omagiu pentru un demers literar (în primul rând) care are efect benefic direct și imediat în spectacolul de teatru.

Al doilea rând de aplauze merge din parte-mi către Ana Avram (Julieta, la paritate cu Ilinca Neacșu) și Ștefan Radu (Romeo, la paritate cu Tiberius Zavelea) care reușesc să rostească faimoasele replici și să facă celebrele gesturi & acțiuni cu naturalețea cu care ar juca într-un film din Noul Val. Fără ca vreo secundă cei doi încă studenți (arta actorului, master, UNATC) să cadă în păcatul aducerii la zi doar de dragul potențialei intrări în rezonanță cu cele mai la modă gusturi și tematici.

Sunt o seamă de statui prăbușite, coloane incomplete și blocuri de piatră ciuntite în spațiul gândit de Nina Brumușilă. Un fel de muzeu scăpătat, în care se intră fără bilet și fără permisiune, un loc părăsit, degradându-se lent și ireversibil. Vizitatorii săi sunt din alte timpuri. În siajul paragrafelor de început, am fi tentați să credem că e vorba de noi, oamenii prezentului, plecați pentru câteva ore într-un history-break. Costumele Mariei Miu ne trag oarecum de și anume mânecă.

Priviți-l pe Radu Amzulescu în rolul Ducelui Veronei. Sunt fire de perfuzii care se ițesc de sub mantia sa de lider politic suprem al cetății! Aproape de final, Gregory al lui Cătălin Vîlcu (la rându-i student la master UNATC, una dintre descoperirile lui Eugen Gyemant, care l-a promovat în Controverse.1961.Cum vă place?) îi preia / fură patrafirul părintelui Lorenzo (Cornel Scripcaru, același mare actor pe care se încăpățânează să nu-l vadă nici un juriu). Adăugați sandalele aceluiași Padre Lorenzo, duelurile sabie versus mătură ori pungile de vopsea roșie aplicate la vedere pentru a vă face o idee despre atmosfera pe care o creează regizorul și oamenii săi pe scena de la Grădina Icoanei (și printre staluri, pe culoare, sala toată e cucerită de banda aparte a lui Gyemant). Coloana sonoră, deja un fel de trademark al regizorului, vă las plăcerea să o descoperiți pe cont propriu.

Păi, ce facem noi aici? Ce e asta? Parodie? Comentariu post-modern? Culmea că nu prea. Povestea de dragoste dintre cei doi e cât se poate de reală, de cărnoasă, de sentimentală. Cei doi eroi își trăiesc plenar dragostea și o împărtășesc cu cei din jur, deopotrivă personaje și spectatori. Erotismul e, de altfel, multiplicat în fel și chip, Benvelio (Iosif Paștina) e cam bine de tot interesat de Romeo, Paris (Mihai Bisericanu) e de un ridicol delicios în așa-zisa-i goană după Julieta (în fapt, omul pare mai topit după Capulet tatăl (Gheorghe Ifrim), căruia îi soarbe fiecare vorbă, fiecare gest), iar petrecerea de la care pornește totul e o întâlnire de hormoni, pasiuni și decadență cum doar La grande bellezza ne-a mai oferit în anii de pe urmă.

Cumva, lumea ce trăiește printre coloanele ce se năruie (merge năruindu-se?) pare că are chef de viață, de petrecere, de veselie. Sir Capulet e o gazdă mărinimoasă și generoasă, taie din fașă pornirile războinice ale tinerilor de tip Tybalt (Matei Constantin) care tot visează răzbunări și sânge vărsat. Doica (Daniela Nane, la paritate cu Anca Sigartău) e o ființă solară, zâmbitoare, care alege cu naturalețe să conspire de partea binelui și să ignore răul. Părintele Lorenzo, după un prim monolog senzațional despre filozofia naturii și a vieții, își îmbrățișează rolul major într-o seamă de urzeli gen Harry Potter cu o poftă aproape copilărească de a surmonta orice posibilă barieră în calea fericirii protejaților săi.

E-o lume lejeră, superficială, roză, condusă de o seamă de bolnavi evadați / învoiți dintr-un spital / ospiciu în care se joacă de-a liderii. Din ea, se desprinde un cuplu (ar putea fi primordial sau, la fel de bine, cel de pe urmă) și un nebun. Mă rog, Mercutio (Vlad Ionuț Popescu) e nebun în măsura în care Hamlet e. Căci asta face Vlad Ionuț Popescu (la 26 de ani, unul dintre cei mai importanți actori ai generației lui și nu numai) din zisul Mercuțio: un Hamlet care a scăpat sabiei otrăvite a lui Laertes și se plimbă prin cenușa imperiului îmbibat de spleen-ul La grande bellezza.

Schimbarea de ton la momentul-balama dintre dulcea petrecere și amarul război civil declanșat de Tybalt-ieni e marele pariu al trupei de actori maturi a Bulandrei. Acolo e încă de lucrat întru veridicitate. Paharul ce se sparge în palma dreapta a lui Gheorghe Ifrim – Capulet la vederea fiicei sale moarte marchează sonor și vizual clipa de trecere. Parcă e nevoie de mai multă asumare și la nivel actoricesc.

Atmosfera de cabaret noir, cu tușe grotești ori absurde, nu e noutate în opera lui Gyemant. Luminile lui Florin Manu, sunetul gândit & implementat de Vlad Stan & Andrei Amariei (bașca  animatia 3D pentru trailer-ul spectacolului powered by Irina Bako) și mișcarea scenică dirijată de regizor (scenele de grup, mai ales cele în care actorii sunt distribuiți prin întreaga sală, arată foarte bine și integrează molipsitor publicul în întreaga istorie) complementează textura elementelor de decor și sensul paradoxal al costumelor (să includem aici și tatuajele, mai mult sau mai puțin definitive, de pe trupurile unora dintre actori?). De muzici nu vorbim, ci ascultăm, da?

La Romeo și Julieta, cabaretul descompus / recompus în muzeul decrepit are pod la etaj. Cu chepeng. Acolo locuiește Lorenzo, aceea e adresa speranței (la etaj, nu la parter). Spațiu prăfos, plin de pene de porumbel și alte păsări. Cei doi îndrăgostiți îl vizitează cu încrederea de pe urmă și apoi își iau zborul. Rămân casa, muzeul și pofta noastră de sânge năruind totul în jur. Băiete, muzica!

https://agenda.liternet.ro/articol/29213/Mihai-Brezeanu/One-love-over-the-cuckoos-nest-Romeo-si-Julieta.html

“PORTUGALIA” – TEATRUL “BULANDRA” / Sala “Luviu Ciulei”

Ileana Lucaciu (19 ianuarie 2025)

“OGLINDA” REALITĂȚII POATE PROVOCA RÂSUL, DAR …

… trezește și amărăciunea privind cum oamenii dintr-un segment social major sunt ușor manipulabili. Astăzi, strada fierbe de protestele acestor oameni.

Scriitorul maghiar Zoltan Egressy, personalitate marcantă, scrie în 1997 piesa “Portugalia”, o tragicomedie despre realitatea societății din multe țări din Europa de est după căderea zidului Berlinului. Titlul piesei este doar o trimitere metaforică. Acțiunea nu se petrece în Portugalia, ci într-un loc oarecare ce poate fi și un sat cu oameni simpli, în special din Europa de est. Oamenii se cunosc după poreclele date în sat și se strâng la cârciumă să discute despre problemele lor. Trăiesc, iubesc, au dorințe personale, alcoolul le este obișnuință. Sunt anonimii unei societăți care uită de ei, le ignoră problemele comunitare, dar le folosesc naivitatea pentru inerese cei ajunși la vârful puterii decizionale. În sat vine un străin, scriitor călător spre Potugalia, căutător al capătului acestei lumi care îl nemulțumește, aflat poate la Cabo da Roca și stârnește conflictul. Dramaturgul surprinde cu pricepere viața acestul segment social, ne pune în față “oglinda” unei realități amare, dar esențiale pe care o ignorăm. Replica e plină de tâlcuri sub aparența umorului spontan, cade și în vulgaritatea limbajului des întâlnit stradal, fiind un avertisment al decăderii sociale.

Attila Beres, regizor român de origine maghiară, a studiat la fostul IATC (astăzi UNATC) și-a dorit să lucreze la Teatrul “Bulandra”, dar a emigrat în Ungaria unde este director general al Teatrului Național din Miskolc. Ajunge astăzi la teatrul visat în tinerețe și realiează un spectacol admirabil în stil realist cu tentă suprarealistă, mai ales spre finalul reprezentației, despre noi și realitatea în care trăim. Din primele scene se preciează actualitatea. Oamenii vor lămuriri asupa sensului cuvântului “DEMOCRAȚIE”. Înainte “democrația era populară”, cred sătenii, dar aum nu îi mai percep sensul și regulile care nu le știau nici în trecut. Fără ostentație teatrală regizorul speculează prin o excelentă distribuție de actori, fiecare replică, ansamblează acțiunea coerent cu trimiteri subtil metaforice sonore de muzică modernă și efecte de imagine prin care departajează evoluția conflictului. Decorul lui Andu Dumitrescu inspirat construit realist, arată o cârciumă din care astăzi nu pot lipsi și … “păcănelele”, iar jocul lor de lumini sugestiv subliniază substratul situațiilor conflctuale. Costumele sunt perfect concepute, cu detali atribuite fiecărui personaj de Nina Brumușilă pentru caracterizare. Viziunea regizorală conduce credibil convenția teatrală tradițională, la modernizarea firesc solicitată astăzi.

Actor fiind la bază, regizorul Attila Beres acordă atenție deosebită lucrului cu distribuția și fiecare actor realizează performanță în a da viață personajului atribuit. Marius Chivu Pascu este Cârciumarul care conduce acțiunea și o face excelent. Este un om simplu, atent la mica sa afacere pentru câștig și grijuliu față de fiica sa, Funduliță pe care o vrea căsătorită și urmașă la conducerea cârciumii. Cu dibăcie actorul arată profilul celui lipsit de atitudini și de dorința de cunoaștere a lumii din jur. Personajul Funduliță marchează profilul segmetului tânăr din comunitate, aflat în totală degringoladă. Maria Veronica Vârlan punctează profilul tinerii naive aflată în confuzie existențială. Senzațional este Cătălin Babliuc în Sfeclă, polițistul satului concediat, îndrăgostit de Funduliță. În fiecare moment al conflictului actorul dă sens major situațiilor omului simplu nemulțumit de viața comunității marcată de reguli de neînțeles. Dialogul lui Sfeclă cu Preotul rămâne o scenă de referință pentru tema piesei și prin interpretarea actoilor. Cu precizie definește Silviu Geamănu  Preotul ce vine mereu la cârciumă, fiind singurul vizitator pe care îl latră însă, câinii. Efectul sonor are trimitere cu sens major pentru situația disperată în care se află comunitatea acestor oameni simpli.

Compoziții reușite făptuiesc Andreea Bibiri (Femeia), Lucian Ifrim (Satana), Adrian Ciobanu (Clamă), în personaje semnificative pentru unele grupări sociale. Vin mereu la cârciumă, Femeia și soțul Clamă. Soția are darul beției și Andreea Bibiri nuanțat compune personajul cu trimitere și la cauzele ce o împing la alcool. Clamă e șmscherul satului, apropiat al primarului, iar actorul îi arată caracterul cu fină exresivitate. Uimitor este Lucian Ifrim în nefericitul bețiv Satana al cărui singur prieten este calul său alb adus la cârciumă, un … ponei. În această comunitate apare străinul călător în căutarea unei alte lumi, numit cu sens Poreclă. Acțiunea arată că își are și el nemulțumirile sale într-o căsnicie eșuată cu o femeie avută. Și în confruntarea cu acest rol dificil, Andrei Huțuleac se dovedește un actor de valoare al generației sale. Treaptă cu treaptă actorul dezvăluie stările omului cu visuri, aspirații frânte, dar și cum provoacă tensiune în comunitate că naiva Funduliță este îndrăgostită de el. Apariția Soției venită din altă sferă socială este credibil redată de Anca Androne.

“Portugalia”, o tragicomedie, este printre puținele spectacole din repertoriul curent al teatrelor, de strictă actualitate, cu sensuri majore pentru a servi rostul teatrului în viața publică. Regizorul Attila Beres mărtuisește – “Dacă vrea cineva să vadă o comedie despre nefericrea omului, să vină”. Acest spectacol reușit cu trupa de actori de mare clasă a Teatrului “Bulandra”, pune Marelui Public pe scenă “oglinda” unei realități amare. Râzi, dar apoi rămâi pe gânduri – cu ce burete putem oare șterge noroiul așternut pe această realitate?

http://ileanalucaciu.blogspot.com/2025/01/portugalia-teatrul-bulandra-sala-luviu.html

CÂND VINA E UN JOC DE COPII

Monica Andronescu (26 februarie 2024)

Rapiditatea cu care societatea absoarbe și plăcerea cu care înghite pe nemestecate informația despre vină, vina celuilalt, a celui de lângă tine, a devenit în din ce în ce mai extinsul „sat global” în care trăim o formă de existență. Azi, în lumea noastră grăbită și avidă să îngurgiteze informație, orice informație, fără să mai stea să despartă grâul de neghină și, cel mai important, fără să-i mai pese cu adevărat care e grâul și care e neghina, oricine se poate trezi brusc prins într-un malaxor absurd, într-un context care-i schimbă total viața, fără ca el să mai poată face cu adevărat ceva. Un mecanism pervers în care cineva aruncă asupra ta o vină de care ceilalți ajung să te considere vinovat, iar pata nu se mai șterge niciodată, indiferent câte dovezi în favoarea nevinovăției s-ar aduce.

Într-un orășel din Danemarca, o comunitate frumoasă, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și cu toții sunt prieteni, un loc unde se serbează Ziua Recoltei cu coruri de copii și totul are aparența Paradisului, se întâmplă într-o zi ceva care tulbură liniștea. Și totul se răstoarnă și nimic nu va mai fi la fel.

Spectacolul „Vânătoarea”, pus în scenă de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Bulandra, vorbește despre acest malaxor al vinovăției absurde și despre mecanismele care conduc spre acest tip de comportament aproape tribal, care în esență, domină societatea noastră pe care ne place s-o credem evoluată.

Pentru prima lui colaborare cu Teatrul Bulandra, regizorul Alexandru Mâzgăreanu alege o poveste explorată de Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm într-un film care acum vreo zece ani a făcut furori și a fost nominalizat la cele mai importante premii, un text adaptat pentru scenă de David Farr. Iar ceea ce creează pe scena de la Grădina Icoanei e un spectacol răvășitor, excelent condus, cu tensiuni dozate impecabil, un spectacol la care două ore nu respiri, o poveste despre vină și iubire și traumă, despre (ne)asumare, despre instinct, despre spiritul de turmă, despre prietenie, despre societate, despre manipulare. Unul dintre cele mai puternice spectacole care se joacă în acest moment în București.

Un spațiu simplu, multifuncțional, construit de Maria Miu, ca o cabană uriașă din lemn, care conține în el pe de o parte ideea ce comunitate restrânsă, de undeva, dintr-o Danemarcă de provincie, în care oamenii trăiesc aproape de natură unde pădurea și vânătoarea sunt un modus vivendi și, pe de altă parte, lasă sentimentul că această comunitate e cât lumea de largă. Iar spațiul va fi pe rând grădinița, locuința lui Lucas, biserica sau cabana de vânătoare unde se adună bărbații comunității. Și convenția e la vedere – scaune goale pe care se așază cei care ies din scenă.

Povestea e dură. Un bărbat iubit și prețuit de toată comunitatea devine victima unei fetițe de 6 ani. Cruzimea mai mult sau mai puțin inocentă a unui copil neglijat de propria familie, prea consumată în nefericiri și traume pe care nu știu să le gestioneze, îl transformă pe învățătorul Lucas în ținta întregii comunități. Pe scurt, Lucas este acuzat de pedofilie. Dar vă las întreagă plăcerea de a descoperi pe scenă felul în care sunt create detaliile acestui moment care declanșează „vânătoarea” în orășelul în care părea că totul e neschimbat de când lumea.

În rolul lui Lucas, Andi Vasluianu construiește unul dintre cele mai consistente și interesante personaje din traseul lui artistic. Un amestec de asumare și revoltă, de candoare, tristețe și neputință, Andi Vasluianu lasă să se vadă că în spatele tăcerilor lui se ascunde o lume întreagă încă neexplorată. Lucas creat de el este un bărbat singuratic și închis în sine, care are multă, infinit de multă căldură de dăruit, care pare că poartă în el un fel de vină tragică și multe traume și cu cât încearcă să greșească mai puțin, cu atât ratează iar și iar, relație după relație: cu soția care l-a părăsit, cu prietenii, cu fetița de la grădiniță… Excelent este construită și gestionată în spectacol relația dintre el și fetița Clara – Eva Panduru este o mică revelație. Iar scena în care ea îi dăruiește acadeaua în formă de inimă are și poezie și erotism. La fel de bine sunt gestionate și celelalte scene cu copii, Andrei Voicu în rolul Peter, băiețelul care, cu toată inocența, îi arată Clarei imagini interzise pe un telefon mobil e și el un actor în devenire.

Ceea ce surprinde frumos spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu este pulsul acestei mici comunități unde lucrurile o iau razna după ce Clara inventează o poveste ca să se răzbune pe Lucas. De la momentul luminos în care copiii cântă de Sărbătoarea Recoltei (Corul de Copii „Omis”), până la finalul tenebros când un grup de bărbați aleargă în slow motion (efectul este teribil și tulburător) cu armele în mână după pradă, montarea preia și redă sensibil ritmul cu care lucrurile se degradează. Și, în același timp, surprinde inima acestei mici lumi în care fiecare încearcă să-și pună în acord povestea și nefericirea personală cu timpul și societatea. Sunt excelent construite scenele în care bărbații comunității își etalează masculinitatea cu o sticlă de bere în mână și cu cântece și glume colorate, e acolo un amestec de inocență și cruzime aproape tribale. Pe aceste obiceiuri în care trăiesc de când s-au născut se sprijină existența lor, iar atunci când un cutremur le dărâmă pilonii se adună ca-n haită și atacă…

Ioana Anastasia Anton și Cătălin Babliuc în rolurile Mikala și Theo, părinții fetiței Clara, construiesc subtil și plin de substanță toată pânza aceea de legături eșuate și de nefericiri și individuale, și de cuplu care duc la eșecul unei familii și care, în esență, este adevăratul generator al dramei care se întâmplă în orășel. Ea e mama care, deși se străduiește, nu reușește să stabilească o relație reală cu fiica ei și distanța dintre ele este atât de bine surprinsă în scena dintre ele două din seara de Crăciun. Iar el e tatăl și soțul care își poartă cu el toate traumele copilăriei și care nu știe exercițiul tandreții. Hilde, directoarea grădiniței, este Mirela Gorea și apasă pe emoții și trăiri tipice într-o situație precum cea în care se trezește prinsă, ea e prima căreia Clara îi spune povestea despre Lucas și tot ea e cea care-l aduce la grădiniță pe Per, un fel de psiholog improvizat, interpretat nuanțat de Lucian Ifrim, cu un strop de lascivitate latentă. Lor li se adaugă Gabriel Vatavu în Gunner și Ioan Paraschiv în Rune, cei doi vânători care completează frumos cercul masculin, adăugându-i ceva tenebre și durități. O prezență aparte este cea a lui Ștefan Radu în rolul Marcus, fiul lui Lucas, care se întoarce acasă la tatăl lui și care, în tot acest univers care-i e ostil, e singurul care-i acordă încredere și îi pune mamei Clarei oglinda în față: „Dar tu știi cine e fiica ta?” Ștefan Radu vine în acest rol cu o energie aparte, care echilibrează și completează cumva organic energia lui Lucas.

Ce reușește spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu este nu doar să seteze un ritm și un tip de suspans, ca-ntr-un thriller bine condus – ceea ce face oricum –, dar mai important decât atât e că surprinde și dezvăluie subtil acel mecanism psihologic care face ca un individ să devină într-o clipă victima unei întregi societăți și, mai ales, felul cum se poate prăbuși viața unui om, într-o clipă, din cauza unei minciuni pe care nimeni nu mai poate, nici atunci când e totul dovedit, s-o considere o minciună. Și faptul că răul e mai puternic decât binele și nu poate fi șters.

https://artitudini.ro/cand-vina-e-un-joc-de-copii/

„VÂNĂTOAREA” LA TEATRUL BULANDRA DUPĂ FILMUL DE THOMAS VINTERBERG ȘI TOBIAS LINDHOLM

Eliza Ene Corbeanu (2 martie 2024)

În foaierul Teatrului Bulandra spectatorii mai informați știau ce-i așteaptă pe scenă – o adaptare după filmul danez “Vânătoarea”, regizat de Thomas Vinterberg (co-scenarist alături de Tobias Lindholm), în care Mads Mikkelsen a câștigat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal. Nominalizări la Premiile Oscar pentru cel mai bun film străin, nominalizări la Globul de Aur, suficiente detalii cât să stârnească interesul.

Tragi cu ochiul la scenografia imaginată de Maria Miu, ce pare, mai degrabă, o schiță plină de sugestii, într-un spațiu minimalist, cu decor sumar și rigid, dominat de scaune și accente tăioase de lumini (light design-ul îi aparține lui Daniel Klinger) care le permit actorilor să umple imaginația și să adauge elementele poveștii doar prin mișcări, cuvinte și tăcere.

Ideea regizorală a lui Alexandru Mâzgăreanu avea nevoie ca personajele sale să se decupeze firesc dintr-un spațiu compus din elemente discrete, lumea reconstruită pe scenă trebuie să se destrame într-un ritm cât mai puțin vizibil, minciuna, insinuările, drama vor crește și se vor topi fără să-ți dea vreun răgaz să-ți tragi sufletul.

Piesa începe candid, cu un cor de copii (corul OMIS) intonând o melodie care te păcălește, relaxându-ți simțurile pentru a primi fără niciun avertisment lovitura de grație, pregătită minuțios, într-un crescendo accentuat de muzica originală a spectacolului (Alexandru Suciu e răspunzător pentru tremurul pe care îl veți simți și pentru bătăile de inimă haotice pe care conflictul le va genera pe măsură ce povestea curge).

Dă-i minciunii un avans de 24 de ore și nu o vei mai ajunge niciodată din urmă, dar ce zic eu 24 de ore, dă-i un avans de câteva vorbe duse de vânt și catastrofa se transformă în monstru.

În centrul acestei catastrofe stă Lucas, interpretat de Andi Vasluianu, un profesor de școală primară foarte popular printre elevi, siguratic, dar păstrând o relație bizară cu ,,grupul părinților,, ce par să îi acorde încredere deplină și susținere necondiționată.

Regizorul Alexandru Mâzgăreanu s-a jucat mult cu simbolurile, construind în jurul fiecărui personaj o lume, creând tipologii care se disting ușor în gloata ce va deveni imprevizibilă la un moment dat.

Theo, interpretat de actorul Cătălin Babliuc este un soț și un tată alcoolic, imun la orice relație de familie, conflictual, apatic și imprevizibil. Gunner (actorul Gabriel Vatavu) genul de tată alfa, amator de filme porno și vânătoare, Rune (actorul Ioan Paraschiv) personajul misterios, un fel de tăietor de lemne ce se sfătuiește cu pasărea împăiată ce-i servește drept prelungire a brațului. Marcus (actorul Ștefan Radu) fiul mult așteptat, care-și împarte interpretarea între liniștea asurzitoare și explozia de cuvinte de la finalul spectacolului, Per (actorul Lucian Ifrim) conțopistul atotștiutor, dornic să se integreze în lumea bărbaților dominanți, Hilde (actrița Mirela Gorea) figura maternă a directoarei de școală preocupată de păstrarea aparențelor, superficială și degrabă încrezătoare în orice bârfă, Mikala (actrița Ioana Anastasia Anton) mama de rit nou, nefericită și neînțeleasă, victima unei relații de familie din care simte că nu poate evada.

Am lăsat la final cei doi copii Clara (în interpretarea Evei Panduru) și Peter (interpretat de Andrei Voicu/Călin Petru) pentru că ei au stârnit cele mai intense șoapte printre spectatori: cum să aduci pe scenă niște micuți, când povestea se construiește în jurul unei acuzații de pedofilie, când maturii înjură și se lovesc, când conflictul e peste putință de înțeles și totul o ia razna?

Răspunsul este simplu: nu putea fi altfel, fără minciunile drăguței de Clara, viața profesorului cel bun Lucas nu ar fi sărit de pe șine, fără filmulețul din telefonul băiețelului Peter, triggerul ar fi lipsit, absurdul situației s-ar fi pierdut în detalii dacă pe acea scenă nu ar fost copiii și inocența lor.

Isteria generalizată și puterea minciunii nu pot funcționa altfel, iar intenția spectatorilor de a judeca opțiunea regizorului de a folosi o fată și un băiat aflați la vârsta la care încă mai cred în povești, sunt o dovadă că experimentul a reușit: oamenii au tendința de a trage cele mai proaste concluzii, fără să le pese prea mult de adevăr.

Cu alte cuvinte, sala se transformă într-un fel de oglindă a scenei – mentalitatea de turmă complică jocul.

Dincolo de această introspecție neuzuală în sufletul publicului, piesa te ține legat în scaun, uiți să mai respiri și nu te poți împiedica să nu te întrebi ce ai face dacă te-ai afla în rolul personajului Lucas, acuzat, pe nedrept de abuz sexual, de o fetiță inocentă de 5 ani.

Teama lui Lucas este foarte palpabilă, dintr-o dată viața lui devine o țintă în care toată lumea aruncă săgeți otrăvite. Cine nu ar crede-o pe Clara, fetița cu chip de înger, când povestește cu detalii înspăimântătoare despre felul în care profesorul ei iubit, Lucas, a pus-o să îl atingă ?

Adulții iraționali care sunt și părinți, despică problema în mii de ițe, despică totul, iar când crezi că problema a fost lămurită, îți despică propria minte lăsând-o să sângereze de ciudă și furie.

O adevărată vânătoare, în care totul se transformă în arme: cuvintele, gesturile, gândurile, zvonurile, chiar și tăcerea.

Jocul actorilor este remarcabil, vă veți convinge singuri de asta, nimic nu este artificial, forțat, ori exagerat, ei toți creează o lume îngrozitoare când o privești din afară, dar din care facem parte cu toții, fără ca măcar să ne dăm seama.

Long story, short, participați la Vânătoarea Teatrului Bulandra și mai vorbim apoi…

https://evz.ro/vanatoarea-teatrul-bulandra-filmul-thomas-vinterberg-tobias-lindholm.html

NU CĂLCA PE LINIE SAU TEATRUL BATE FILMUL:  „VÂNĂTOAREA” LUI ALEXANDRU MÂZGĂREANU. LA BULANDRA.

Luciana Antofi (5 martie 2024)

Goana dinăuntru.

Alergatul în gol prin pădurea întunecată a celor mai mari frici ce și-au înălțat semeț trunchiurile în sufletul tău copleșit de neputințe, căutând cu disperare să nu te abați de pe cărarea dreaptă a vieții pe care nu te-ai oprit niciodată să semeni speranțe, trăgând nădejde că are să te scoată într-o zi la marea lumină. Convins că poți parcurge oricând drumul înapoi fără teamă și rușine, oricâtă vină și regret s-a strecurat printre semințele pe care le-ai sădit fără să știi odată cu speranțele ce ți-au luminat timid calea.

Deodată se face întuneric și te trezești bâjbâind după cărarea binecunoscută, condamnat să privești în față sau chiar să îmbrățișezi crengile pline de spaime și angoase de care te tot împiedici în fugă, vinovat fără vină vânat mișelește de gura mereu flămândă a lumii în căutare de nou ospăț, devorat încă înainte să fii doborât. După ce ai fost mai întâi confundat de stârnacii trimiși să ispitească prada și ai rămas cu ceafa descoperită în bătaia puștilor ei, ațintite rece și amenințător spre larma pe care au produs-o înăuntru, ce-și poartă bâlbâit pașii prin hățișurile proprii în așteptarea ecoului trăgaciului  încercând să se apere sau măcar să stabilească legea după care se poate acuza și pedepsi braconajul emoțional.

„Mi-a arătat chestia lui”.

Câteva cuvinte rostite de o fetiță (ingenua Eva Panduru) care aruncă în aer scena împânzită de arme și scaune pline de așteptări deja mirate, paralizând sala de teatru. Așa începe goana pe dinăuntru a lui Lucas (excelent Andi Vasluianu!) al cărui suflet caută să se adăpostească de pădurea de frici, rămânând captiv între pereții de lemn ai cabanei de vânătoare în care s-a bucurat de-a lungul timpului de altfel de goană, după viață și după fiare sălbatice, împreună cu prietenii și camarazii lui. La marginea orășelului nordic care le-a sudat de-a lungul timpului tovărășia, validată de viața în oarecare armonie cu micuța lor comunitate în care se cunosc bine unii pe alții și împreună cu toată lumea, însoțindu-și viețile la bine și la rău, sprijinindu-se și ajutându-se la nevoie, la necaz sau la bucurie, pe care nu s-au sfiit niciodată să și le împărtășească.

Până la acest foc de armă.

Tras inspirat în cel de-al patrulea perete (și ascuns degrabă după un cântec de vânătoare ce pornește o scenă veselă, cât să-ți poți trage sufletul după șoc) într-unul dintre cele mai intense momente dramatice la care poate asista în această stagiune publicul bucureștean. Patul de lemn al puștii ce-a slobozit cartușul se sprijină ferm de umărul trăgătorului Alexandru Mâzgăreanu, ce va urmări atent alicele ascuns după țeava lungă ce pare să-i fi asigurat o tragere precisă în emoționalul atent pregătit și relaxat de o gașcă de copii, înghețat o clipă și repornit în trombă pentru a încasa gloanțele ce vor urma.

Grădina Icoanei, Sala „Toma Caragiu”, „Vânătoarea”, cea mai nouă premieră a Bulandrei. Un spectacol-șoc după filmul danez „Jagten” din 2012 al lui Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm, care-l are ca protagonist pe celebrul Mads Mikkelsen (adaptat scenic mult diferit în textul propus de David Farr și montat pentru prima dată la Teatrul Almeida din Londra în 2019, tradus acum în limba română de Adrian Nicolae și lansat în premieră pe o scenă din România).

O dramă psihologică complexă ce pune în mișcare mecansime psihologice și sociale (de atac și de apărare) și relații interumane numai bune de chestionat teatral la toate nivelurile, într-un spectacol tulburător care sondează adânc prin traumele noastre de adulți, atent vârâte printre glasuri de copil (spectacolul se bucură de participarea Corului de copii „OMIS”), jocuri cu mingea și jucării de pluș, mărturisite printre cântecele, colinde de Sărbătoare și arme de vânătoare la ceasul în care copilăria s-a oprit o clipă în loc.

O clipă în care tot orizontul cunoscut s-a întors pe dos, răstălmăcind sensul existențelor unor bieți oameni, aruncați cu mic cu mare în bezna introspecțiilor, scotocind care cum se pricepe mai bine după greșeală, după păcat, după culpă, după trădare, după dreptate, după responsabilitate, după respect, dar cel mai mult după iubire. Iubirea ce poate să le aducă mult râvnita iertare, singura care poate să pună din nou în mișcare acele ceasornicului cu care se măsoară toată copilăria, de care are fiecare atât de multă nevoie. Picurată abil în acordurile vesele de la sărbătoarea recoltei, transformată apoi în ritmuri discrete ce-o însoțesc cu mister și suspans către maturitatea forțată (muzica lui Alexandru Suciu îmbracă pertinent acțiunea și susține solid acustic întregul spectacol, dezlănțuindu-se excelent în momentele de  maxima tensiune).

Interesantă opțiunea de a păstra toți actorii (adulții) mereu în scenă, la vedere, așteptându-și cuminți pe scaune intervenția în narativul dur pe care sunt nevoiți (de prezența copiilor) să-l struneacă și să-l îmblânzească, fiind în permanență responsabilizați (parcă sub – și de – amenințarea armelor ce nu părăsesc nici ele scena, într-un spațiu care devine pe rând și grădiniță, și sală de serbare, și interior de biserică), convențional care le imprimă fiecăruia un atitudinal încărcat (am urmărit actorii pe scaune frământându-se în semiîntuneric împreună cu spectatorii la auzul celor mai neplăcute replici, luându-ne conștient martori în povestea lor) pe care trebuie să-l integreze în joc și să-l folosească atent în preajma copiilor, mai ales în prezența și în interacțiunile cu cei din rolurile principale, Clara (Eva Panduru) și Peter (Andrei Voicu, care asigură rolul alternativ cu Petru Călin), cărora trebuie să le dea socoteală (moral) prin întregul lor comportament (uman și actoricesc).

Sunt prinși cu toții în spațiul claustrant al cabanei înțesate cu puști de vânătoare, pe care Maria Miu îl exploatează ingenios în descrierea și folosul comunității daneze, în care vânătoarea este o îndeletnicire importantă a bărbaților, transformându-l pertinent prin doar câteva artificii de la o scenă la alta (câteva obiecte de decor, schimbarea poziției scaunelor, deschideri spectaculoase pe verticala înaltă a peretului de lemn din fundal) în grădiniță, locuință, biserică și chiar spațiu exterior.

Tot greul este ușor dus pe umerii lui Andi Vasluianu, actor (și părinte!) cu un interior bogat (îl arată priceput și asumat în gestică, mimică și privire, pe care le separă foarte bine în cele două mari categorii de interacțiune – cu adulții și cu copiii –  , integrând progresiv și transformările la care sunt ambele supuse și adăugând nuanțe diferite, foarte precise, de care are nevoie pentru relațiile cu fiecare partener de scenă) care-și înțelege foarte bine rolul. Un Lucas blând, bun și vesel, educatorul iubit de toți copiii care găsesc în el sprijinul, atenția și afecțiunea pe care n-o primesc din altă parte (neglijați în general de adulții prinși în chipuri diferite cu ale vieții), îndrăgit și respectat de colegi (se simte mai ales la începutul spectacolului în relația cu directoarea Hilde a Mirelei Gorea, dar și în felul în care-l abordează mai târziu Per – Lucian Ifrim – în timpul anchetei), prieten de bază și bun tovarăș de pahar, de șotii și de arme (dovedite din plin în prima scenă de vânătoare) și un părinte iubit și iubitor (excelentă relația pe care o construiește cu fiul lui Marcus, un Ștefan Radu empatic și revoltat, care trăiește din plin drama tatălui, pe care încearcă să-l apere din toate puterile lui, limitate doar de neputințele adolescenței și de suferința produsă de separarea părinților).

Revolta lui se petrece aproape în întregime în interior, ceea ce face spectaculoase cele câteva răbufniri, anunțate și schițate doar prin câteva semne din fișa personajului (e divorțat, trăiește singur și lumea vorbește despre asta, a ajuns chiar și la urechile copiilor) și prima scenă a vânătorii, în care este fixată natura masculină, însetată de libertate, de sânge și de pradă.

Aruncat brusc în prăpastia absurdă a unei acuzații nefondate, extrem de dură și de greu de contracarat, de care nu știe să se apere, expus la agravare și prin prisma circumstanțelor care i-au presărat cu eșecuri biografia în ultima vreme, Lucas e încolțit din toate părțile. Andi Vasluianu face față cu succes provocărilor și reușește să creeze relații credibile și puternice în scenă, mai ales cu cei doi copii care provoacă și împrospătează cu prezența lor afectivul (inspirat aleși, dezinhibați, cooperanți și atenți, pot dezvolta cu succes cariere în domeniul interpretării) cărora le arată infinită răbdare și iubire chiar și în momentele de revoltă din care șterge priceput orice urmă de ranchiună. Clara ingenuă și curioasă a Evei Panduru este punctul forte în care se sprijină construcția personajului său, îmbrăcând interacțiunile cu fetița care-l provoacă mereu (și care va declanșa nevinovat drama) în straturi fine de empatic, romantic și chiar erotic, pe care caută să i le explice și contracareze în același timp în forma cea mai puțin agresivă pentru a nu produce daune în emoționalul ei, vinovat doar de plăcerile descoperirilor inocente (puternică scena cu acadeaua). Peter al unui șturlubatic Andrei Voicu (în rolul băiețelului, asigurat în alte distribuții de Petru Călin) are de apărat în scurtele lui apariții o învățată superioritate și detașare de gen (e cel care-i arată relaxat Clarei, din poziția unui cunoscător, filmulețul interzis din telefon care va stârni imaginația inocentă fetiței), amendând în doar câteva replici foarte bine plasate comportamentele adulților din jur, pe care pare să-i fi studiat îndelung.

Mai ales că oamenii ăștia mari care le populează orizontul cară zgomotos după ei traume, minciuni și frici diverse pe care  încearcă să le îmblânzească cât mai mult ca să treacă neobservate. Și cărora bărbații din comunitate le varsă din când în când preaplinul în partide de vânătoare în care golesc sticlele tovărășiei (foarte bine punctată în gălăgioasele întâlniri de la cabană de Cătălin Babliuc – care conduce autoritar și loja de vânătoare –, Gabriel Vatavu și Ioan Paraschiv, ce construiesc complementar portretul masculului de pe aceste meleaguri), legându-și prietenia în glume obscene și manifestări cathartice, zgomotoase, sălbatice, aproape tribale, menite să le valideze puterea și masculinitatea, deloc dispuși însă să-și susțină prietenul la nevoie, ba mai mult, năpustiți violent asupra lui în lipsa oricăror dovezi.

Mikala și Theo, părințiii Clarei în care s-au întrupat interesant Ioana Anastasia Anton și Cătălin Babliuc, costruiesc cu grijă în paralel relațiile cu fetița (în care li se vede fiecăruia deopotrivă vina și fragilitatea), oferindu-ne în același timp o imagine credibilă a eșecului în cuplu, probabil un pattern în micuța comunitate, ce se bazează pe insuccesele și renunțările individuale (la care cel mai probabil sunt împinși de tradiții pe care le urmează orbește, aduse împreună pe masa reproșurilor încrucișate ale familiei la ceas de cumpănă) despre care pare să nu fi vorbit nicinul până acum, explodate brusc în momentul celei mai crunte confruntări de care au avut vreodată parte. Cătălin Babliuc îl conduce excelent pe Theo printre furiile care dau năvală în mintea și sufletul lui, întunecându-i cărămizile judecății și strecurându-i atent printre crăpături suspiciunile din care va construi strâmb zidul credinței, în care uită să mai pună câte un strop de iubire, lăsând ranchiuna și resentimentele să se exprime din ce în ce mai violent, încercând să scoată afară urletele furtunii din interior, dar reușind în cele din urmă să-l confrunte bărbătește pe Lucas și să-i facă o ofertă. În timp ce Mikala a Ioanei Anastasia Anton parcurge traseul invers, adunând priceput furia împrăștiată inițial peste toți și toate în perimetrul tot mai restrâns al unei soluții noi (pe care n-ar fi ghicit-o nimeni și pe care doar sufletul unei mame e capabil să-l intuiască) din momentul în care simte răzgândirile fetiței, pe ale cărei declarații nu mai pare atât de sigură, dar pe care se vede nevoită să le apere în continuare cu îndârjire până la proba contrarie (dezlănțuită în confruntarea cu Lucas, oprită de întrebarea nemiloasă a lui Marcus). În ciuda tuturor forțărilor pe care ciudații gardieni ai narativului încearcă să-l forțeze pentru că nu sunt în stare să-l înțeleagă (o demonstrează interesantul personaj Per al lui Lucian Ifrim, contabilul devenit peste noapte psiholog în improvizata comisie de disciplină însărcinată cu pedepsirea abuzului, care nu se știe dacă e însetat de adevăr sau de senzațional, oscilând între mirare, curiozitate, perplexitate și revoltă, gata să-și piardă cumpătul în numele moralei, dar obsedat mai degrabă de corecta îndeplinire a sarcinilor și respectarea procedurilor). Și în ciuda eforturilor disperate ale lui Hilde (caldă și afectată Mirela Gorea), directoarea grădiniței și protectorul spiritual al tradițiilor din orășel (prin intermediul definițiilor ei se și fixează portretul dezirabil al comunității) care se străduiește din răsputeri să-i țină laolaltă fiii după episodul care le-a transformat dramatic mersul firesc al lucrurilor, convinsă că tot ce are mai de preț o comunitate mică este fericirea copiilor, bucățele de rai ce merită apărate cu toată ființa ei ce se încăpățânează să le păstreze nealterată tradiția colindelor și a spectacolului închinat nașterii Domnului. Probabil oamenii ca ea sunt singurii în stare să-i aducă în cele din urmă pe calea cea bună, transformându-i în stâlpi de nădejde în care comunitatea își poate pune chiar de mâine încrederea (cazul fiului Marcus, foarte bine susținut de Ștefan Radu, rămas alături de tată până la capăt în ciuda monstruozităților de care a fost acuzat, câștingându-și simbolic locul în rândurile comunității care-i va răsplăti până la urmă devotamentul prin botezul vânătorii).

Evoluția conflictelor suprapuse în scenă oferă o radiografie pertinentă a societății contemporane, amenințată de forțe virtuale tot mai puternice care transformă continuu realitatea până la înlocuire, nevoită să se adapteze la adevăruri tot mai fluide, în continuă mișcare, pe care-și pun tot mai puternic amprenta transformatoare indiscrețiile, bârfa și judecățile de toate felurile, venite la pachet cu libertatea de exprimare și ușurința de comunicare în marea rețea socială a lumii cotidiene. Schimbând irecuperabil comportamentul și relațiile umane recognoscibile în această eră digitală plină de promisiuni și capcane, cărora individul, ispitit încă de la o vârstă fragedă, poate să le cadă oricând pradă.

Ne lăsăm prea ușor și prea devreme acaparați de viteza unei lumi în alergare, gata să tragă mult prea repede concluzii, vânându-ne unii altora vulnerabilitatea, slăbiciunile și greșelile, inventariate succint în graba cu care ne punem la zid unul pe altul și apăsăm pe trăgaci înainte să ne gândim doar pentru a valida buna noastră purtare, ba chiar mai invităm la ospăț și un pluton de execuție să se bucure împreună cu noi de o nouă partidă de vănătoare.

O lume care nu mai e dispusă să se oprească, măcar pentru o clipă, să întrebe o fetiță de ce nu vrea să calce pe liniile de pe drum.

https://lucianantofi.wordpress.com/2024/03/05/nu-calca-pe-linie-sau-teatrul-bate-filmul-vanatoarea-lui-alexandru-mazgareanu-la-bulandra/

SPECTACOLUL ANULUI? OEDIP DE ROBERT ICKE, REGIA ANDREI ȘERBAN, LA TEATRUL BULANDRA

Alexandra Ares (22 ianuarie 2024)

Regizorul Andrei Șerban a declarat de multe ori că nu prea este interesat de dramaturgia contemporană, dar iată că, în mod ironic, unul din cele mai extraordinare succese ale lui de dată recentă vine de la un text contemporan, inspirat într-o măsură foarte liberă din mitul lui Sofocle, scris de Robert Icke, un dramaturg și regizor britanic de 38 de ani. La fel s-a întâmplat anul trecut și cu reputatul regizor Silviu Purcărete care a înregistrat un mare reviriment artistic cu spectacolul Gertrude, bazat pe piesa contemporană a dramaturgului Radu F. Alexandru, inspirată și ea, foarte liber și curajos, dintr-un text clasic.

Piesa Oedip a lui Robert Icke se petrece într-o singură noapte, fatidică, respectând unitatea de spațiu și timp a teatrului clasic. Icke concepe piesa ca pe un modern family drama, pe care suprapune dibace un office drama, urmând ca ambele să se coaguleze treptat într-un thriller existențial, din care nu lipsește o mare și tulburătoare poveste de dragoste. “Rețetă perfectă” și scrisă superb, piesă de actualitate care confirmă antichitatea. Asistăm la un destin personal și profesional care se autodistruge, chiar în momentul împlinirii maxime, totul fiind urmat de un epilog luminos și cathartic. Ieși de la spectacol, total răvășit și impresionat. Ce minuni se pot petrece în 2 ore pe o mică scenă de teatru!

Este vorba de noaptea unor alegeri prezidențiale din ziua de azi, după ce s-au închis urnele și se așteaptă rezultatul la sediul campaniei electorale amenajate în chiar casa lui Oedip, candidatul favorit în toate sondajele de opinie, un lider carismatic de tip „nou”, populist, (Vlad Zamfirescu, un rol fantastic) care pune mare preț pe adevăr și vrea sincer să schimbe lucrurile în bine. Oedip e înconjurat de o familie frumoasă compusă din soția Iocasta, cu 13 ani mai în vârstă (Cerasela Iosifescu, fabuloasă) pe care o adoră și cu care are o căsnicie perfectă, fratele Iocastei, Creon (un Andi Vasluianu onest, care rezistă tentației, scos din tiparul de bad boy) care este și managerul de campanie electorală, mama Merope (Manuela Ciucur, ca de obicei minunată, cu joc precis și nuanțat) și copii Antigona (Ilinca Neacșu), Eteocle (Matei Constantin, foarte firesc și viu) și Polinike (Eduard Chimac, un actor nou, excelent). Toți așteaptă cu sufletul la gură rezultatul alegerilor, fericiți că sondajele de opinie arată că se află pe punctul de a obține o victorie zdrobitoare.

De 27 de ani, de la moartea lui Laios într-un accident de mașină, țara nu a mai avut un lider, ceea ce a dat naștere la diverse “teorii conspiraționiste”. Din această cauză, Oedip declară că unul din primele lucruri pe care le va face ca președinte va fi să redeschidă ancheta morții predecesorului său (după cum diverși candidați actuali la președinția americană declară că doresc să redeschidă dosarele dubioasei asasinări a lui John Kennedy). Creon, în calitate de manager de campanie, se opune, pe ideea că e mai înțelept să privim spre viitor în loc să zgândărim prea mult trecutul.

În aceste momente pline de entuziasm și speranță pentru Oedip și echipa lui, apare profetul Tiresias (Ana Ioana Macaria, mascată, de nerecunoscut) care face niște previziuni catastrofale și care, privite din prisma informațiilor prezentului, par absurde, chiar științifico-fantastice. Tiresias readuce pe scenă pasaje scurte din Trilogia antică, ca un omagiu pentru toți creatorii acelui spectacol iconic, jucat pe multe meridiane.

Oedip bănuiește existența unei conspirații conduse de chiar fratele Iocastei. Între timp, în sediul de campanie care se golește treptat, familia lui Oedip îl surprinde cu o cină. În timpul acestei întâlniri, se discută problema certificatului de naștere al lui Oedip, ținut secret din motive incerte, dacă nu chiar falsificat (cam cum a fost cazul cu discuțiile despre certificatul de naștere al lui Barack Obama). Oedip dorește să-l facă public, chiar dacă e pe punctul de a fi devenit președinte fără să fi fost rugat să-l arate. Din discuție în discuție, iese la iveală un incident vechi.

Plin de intenții bune, Oedip declanșează o investigație. Pe măsură ce ancheta sa progresează, previziunile lui Tiresias încep să se potrivească. Oedip începe să afle niște lucruri îngrozitoare despre Laios, Iocasta și în final chiar despre el însuși. Oedip încercase, prin întreaga sa viață să arate că omul este mai presus de destin și că poate să-și croiască prin efort individual un destin extraordinar—ca președinte ales în mod democratic și cap de familie. Dar, nu întâmplător, ‘ironia sorții’ este un idiom de aceeași vârstă cu omul. Oedipul modern al lui Robert Icke, o combinație de lider populist și Obama, descoperă când i-e lumea mai dragă că a fost orb în privința unor adevăruri esențiale, his blind spot (pata oarbă). Mâna nevăzută a sorții i-a rezervat de fapt un destin surprinzător și îngrozitor care-i dă peste cap toate speranțele și toate calculele.

Căutarea lui Oedip este plină de întorsături surprinzătoare care ne țin cu sufletul la gură timp de două ore, cronometrate în sens invers. Cine poate privi cu indiferență cum cineva care caută adevărul cu cele mai bune intenții și se confruntă cu prăbușirea sa decisă de dumnezeu, zei, și soarta cu care s-a născut? Oedip este mult mai mult decât povestea înălțării și prăbușiri unui om, el reprezintă recunoașterea fragilității fiecăruia dintre noi în fața unei existențe pe care nu o putem controla oricât am încerca. Este și povestea acelei traume generaționale de care se vorbește atât de mult în psihologia actuală, ce ține de familia și țara în care ne-am născut (de care scrie și Alexandra Badea în Exil, fiind acuzată de unii cronicari că ar fi doar pop psychology.)

Și pentru că tot am menționat ideea de Pată Oarbă, trebuie menționată și remarcabila piesă omonimă a lui Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu, montată de Andrei Măjeri la Teatrul Național din Novi Sad și invitată la FNT-ul din 2022 (despre care am scris elogios la vremea respectivă). Cred că ar fi foarte interesant ca aceste 2 piese excepționale Oedipul lui Robert Icke și Pata Oarbă să fie publicate într-o singură carte, pentru a compara cele două abordări și a măsura valoarea și stilul a două piese contemporane cu o tematică comună, una românească și alta britanică. Sunt două piese care merită cu prisosință atenție editorială. Este uimitor cum nici un director de teatru din România, nu a comisionat o montare cu Pata Oarbă după succesul montării de la Novi Sad, dar nu face decât să confirme o lipsă generală de viziune artistică și un interes axat exclusiv pe regie, și mai puțin pe text. (În teatru, cum remarca un fost ministru al culturii, de obicei se spunea că e o piesă de Caragiale și un film de Martin Scorsese, acum importanța și mai ales relevanța contemporană a autorului a cam dispărut.)

Revenind la Oedip-ul regizat de Andrei Șerban, este un regal teatral care a trebui văzut în primul rând de toți oamenii de teatru, de la studenți la directori (unii din ei erau deja la premieră și au scris elogios pe rețelele de socializare,) Și, poate în primul rând, de acei regizori, mai tineri ca el, care fac spectacole juvenile, plate, sau bătrânicioase, de regizorii care fug de emoții reale și s-au refugiat în caricatură și operă bufă (deși s-au cam demodat de zeci de ani), de regizorii care fac spectacole strălucitoare și cool, dar exterioare, lipsite de suflet și de profunzime intelectuală, de regizorii care fac actualizări de clasici pline de cioace pentru a gâdila publicul manelist în loc să încerce să-l ridice, și mai ales de la regizorii care, în goana după bani, au renunțat de a mai fi artiști în adevăratul sens al cuvântului, adică să exploreze ce e mai nou și în acelasi timp timelss în artă, conectat la spiritul veacului.

Spectacolul lui Andrei Șerban este de nivelul artistic al Ierbar-ului lui Radu Afrim, care mi s-a părut unul din cele mai fascinante și luminoase spectacole pe care l-m văzut de când m-am repatriat, superlativ la toate capitolele. Dar, are și ceva în plus. O intensitate extraordinară, (pe care Afrim o atinge în Seaside stories, doar că fără unitatea dramatică din Oedip). O intensitate dată nu doar de text și regie, dar și de monologurile dramatice excepțional scrise de Robert Icke și interpretate de Vlad Zamfirescu și Cerasela Iosifescu, care mi-au făcut pielea găină și mi-au umplut ochii de lacrimi, fără de care acest spectacol nu ar fi fost un asemenea succes. (Spun ‘succes’ și nu ‘triumf’ pentru că acest termen, ca și cel de ‘eveniment,’ a cam fost devalorizat.)

Oedipul lui Andrei Șerban are și tot rafinamentul și erotismul lui Thomas Ostermeier din spectacolul excepțional găzduit toamna trecută de X Fest, Istoria Violenței, dar în plus față de acela (care se sprijinea pe un text contemporan bine scris, ‘la modă’, dar cam minor) are un suport dramatic mult mai puternic, mai semnificativ și mai luminos pentru condiția umană. Acest fapt ne arată că Andrei Șerban rămâne un regizor de talie europeană și mondială pe care România e norocoasă să îl aibă înapoi, iar Teatrul Bulandra din București, atunci când se mobilizează, nu e cu nimic mai prejos decât celebrul teatru Schaubühne din Berlin. Ar fi frumos ca Bulandra să aranjeze un turneu cu Oedip la Berlin și în alte capitale.

Întrebarea e, va fi acest spectacol, nominalizat, așa cum ar trebui, la premiile UNITER? Nu este un pic ironic că oameni de teatru, unii din ei profesioniști de categoria B, vor judeca sau bloca nominalizările celor de categoria A? Va fi invitat acest Oedip la FNT-ul de anul acesta, după ce cel de anul trecut juriul l-a dat la o parte pe Andrei Șerban pentru a face loc unor spectacole inferioare, dar cu tematici ‘ideologice’ mai bine văzute în noua revoluție culturală, unele chiar nereușite, regizate de persoane cu care unii din membrii juriului urmau să lucreze? Vezi cazul doamnei Mihaela Michailov din juriul FNT 2023 care aud că s-a opus selecționării unui spectacol meritoriu al lui Andrei Șerban, dar a invitat, de exemplu, spectacolul nemeritoriu al unui regizor din tânăra generație (și de felul lui talentat, dar acel spectacol era foarte gros făcut) care i-a montat apoi imediat o dramatizare. E drept că nu numai adjectivele s-au devalorizat în România, dar și premiile și comisionările de spectacole care se dau ca acadelelor, cu puține excepții, doar prietenilor sau persoanelor cu care există interese comune.

Unul din cei doi piloni de rezistență ai Oedip-ului de la Teatrul Bulandra este Cerasela Iosifescu, despre care Andrei Șerban mi-a spus entuziasmat după spectacol că “este o actriță fabuloasă, de talia lui Meryl Streep.” Pe pagina de Facebook, un alt spectator, reputatul regizor Erwin Șimșenshon, a scris: „Oedip de la Bulandra, probabil cel mai bun spectacol văzut în București în ultima perioadă (pentru mine, pe locul 1, la egalitate cu Repetiție pentru o lume mai bună, foarte diferite, dar excepționale amândouă). Cerasela Iosifescu este senzațională, (…) pur și simplu nu cred că există vreo actriță mai bună pentru Iocasta lui Andrei Șerban! Mă uitam fascinat spre scenă și vedeam în Cerasela Iosifescu o combinație de Helena Bonham Carter, Julienne Moore și Meryl Streep, o explozie de mister, senzualitate, forță și sensibilitate deopotrivă! Fabuloasă!”

Să sperăm că și juriul UNITER de anul acesta va recunoaște acest lucru. Deși suntem la începutul anului teatral, performanțele formidabile din acest spectacacol vor fi foarte greu de egalat. Monologul Ceraselei Iosifescu în care povestește căsătoria cu Laios, este un masterclass de actorie cum vedem doar în filmele americane de Oscar. Ar merita să fie filmat, studiat și emulat la clasele de actorie din UNATC. De fapt, întreg spectacolul ar merita să fie preluat și adaptat de Redacția Teatrului Național de Televiziune (unde am lucrat, înainte să mă mut la CBS News din New York).

Vlad Zamfirescu, actor cunoscut și iubit de public pentru capacitatea remarcabilă de a întrupa personaje moderne complexe (și pe care îl urmăresc cu mare interes de la spectacolul formidabil al lui Vlad Massaci Forma Lucrurilor, de la Teatrul Act, din 2005), susține cu brio un rol de mare respirație și dificultate, a cărui autodistrugere te răvășește și a cărui dragoste pentru Iocasta te umple de lumină. Oepdipul său este un mare erou tragic modern. Este profund uman, relatable cum spun americanii, plin de carismă și energie.

De fapt, concluzia spectacolului este că nici unul din noi nu știe ce ne aduce viața de la un moment la altul, suntem cu toții orbi și neputincioși să schimbăm destinul implacabil și finalul imprevizibil care ne este scris. Dar, între aceste două coperți, începutul și sfârșitul, avem forța de a iubi și de a crea lucruri minunate și momente de neuitat.

O altă prezență scenică remarcabilă, de mare forță dramatică dar discretă, a fost talentata Manuela Ciucur care a interpretat-o pe Merope, mama adoptivă a lui Oedip. Merope a avut câteva monologuri care i-au luminat nu numai dragostea și admirația pentru excepționalul ei fiu, pornit de jos, din condiții umile, crescut cu greu și aflat în pragul de a fi ales președinte, dar și trecutul acestuia și secretele.

Întreg ansamblu de actori funcționează ireproșabil, viu, și credibil, de la micul rol al șoferului care povestește accidentul rutier de acum 27 de ani, uman și savuros creat de Lucian Ifrim, la membrii staff-ului de campanie electorală, Adrian Ciobanu și Andrada Corlat, la fiul gay (Eduard Chimac) și fiul rebel (Matei Constantin) până la performanțele formidabile ale Ceraselei Iosifescu și Vlad Zamfirescu.

În final, doresc să remarc decorul deosebit de plastic și de modern al Carmencitei Brojboiu, grafic, vizual, și axat pe culoarea roșie. Scenografia creează o lume spectaculoasă, sugestivă, de mare bogăție estetică, rafinată, plină de mici detalii evocative; de asemenea, light design-ul excepțional al lui Cristi Niculescu care a completat scenografia ca accente difuze de poezie pură, și proiecțiile video inspirate ale lui Radu Daniel, mai ales cea cu pădurea, care creează un sentiment de mister și imersiune imediată în ceea ce pe pagina de hârtie a piesei este doar un flash-back, conturând superb momentul culminant al spectacolului.

Nu în ultimul rând, aș dori să recunosc și contribuția esențială, din umbră, a talentatei regizorare asociat Daniela Dima.

La avanpremiera de pe 20 decembrie 2023, la care nu am reușit să intru, am remarcat o coadă de sute de metri la intrarea în sala din Grădina Icoanei. Andrei Șerban este în continuare un nume de top, relevant datorită abilității sale formidabile de a rămâne tânăr și racordat la contemporan—de la mici detalii, cum ar fi descălțarea lui Oedip/Vlad Zamfirescu din pantofii de lac în adidașii confortabili, la chestiuni de viziune generală profundă—socială, politică, filosofică și poetică—a lumii în care trăim.

Tinerețea în artă nu ține neapărat de buletin ci de capacitatea de a ieși din clișee și tipare învechite, de a fi cu un pas înaintea timpului în loc de a privi cu înapoi cu nostalgie provincială, sau sindromul Pepsi, după cum îi spun eu. (Tot ce venea din exterior până în 1989, de la piese și filme la banalul Pepsi, avea o magie supradimensionată de care mulți oameni de teatru și de litere formați în acele timpuri încă nu s-au eliberat și încearcă să le readucă, oricând posibil.)

Chiar dacă rădăcinile prezentului duc inevitabil spre mit și antichitate, tinerețea înseamnă să fii mereu atent la mugurii care răsar neîncetat în fiecare moment, în lumea în care trăim.

Un început fabulos de an pentru echipa teatrului Bulandra. Bravo!

https://revistarinocerul.ro/oedip-de-robert-icke-regia-andrei-serban-la-teatrul-bulandra/

ŒDIPE LA TEATRUL BULANDRA: CATHARSIS ȘI O NEAȘTEPTATĂ DRAMATURGIE MUZICALĂ

Alexandru Pătrașcu (18 decembrie 2023)

O pură coincidență face ca spectatorul bucureștean să vadă, în aceeași lună, o transpunere modernă teatrală și una operatică a aceluiași mit, având ca sursă piesa de teatru scrisă acum 2500 de ani de Sofocle: Œdipe. Mai mult, întâmplarea face ca ambele spectacole din această lună să fie, prin forța împrejurărilor, avanpremiere. La Teatrul Bulandra din cauza accidentării actriței Cerasela Iosifescu, la Opera Națională București fără explicații. Dar întâmplarea, fatalitatea chiar, e una dintre cheile de lectură ale mitului arhetip, provocând toată dezbaterea despre vină, destin, soartă despre care vorbim de mii de ani.

Actrița din rolul Iocastei a fost dublată de Ilinca Neacșu în chip de mim, mai puțin în monologul-revelație despre Laios și păcatele sale impardonabile. Andrei Șerban a explicat rațiunea dublării invocând … Opera, unde tenorul poate rămâne uneori fără voce și e dublat de o altă voce din culise. Mi-am adus aminte, inevitabil, de un spectacol memorabil de la Covent Garden cu Bărbierul din Sevilla, în care mezzosoprana Joyce DiDonato, accidentată la un picior, a jucat totuși într-un cărucior cu rotile, făcând opera încă și mai interesantă.

Merită amintit că Andrei Șerban a montat aceeași dramaturgie a lui Robert Icke și la Teatrul Maghiar din Cluj, pentru care am scris și o cronică. Încă de atunci, imediat după ieșirea din starea de urgență impusă de pandemia covid, mi-a făcut impresia unuia dintre cele mai bune spectacole ale lui Andrei Șerban din ultimii 5-6 ani. Însă concepția și, mai ales, ritmul acestuia a evoluat la București. Cred că este unul dintre foarte puținele, dacă nu chiar singurul spectacol de teatru din România care chiar merită epitetul de cathartic, care te poate emoționa până la punctul în care ieși din sală într-o cu totul altă stare decât cea cu care ai intrat.

Pe scurt, Icke mută perioada în care se desfășoară acțiunea într-un prezent universal și democratic, în care Œdipe este un candidat prezidențial așteptând rezultatele scrutinului și toată drama se petrece în timp real, în cele două ore de după vot. E cât se poate de plauzibil, ceasul digital care afișează scurgerea timpului nu face decât să mărească tensiunea și impactul descoperirii că Œdipe și-a ucis tatăl și s-a căsătorit cu mama sa fără să fie conștient de adevărata sa identitate. Textul lui Icke este foarte bun, trama este excelentă.

Andrei Șerban a introdus, spre deosebire de spectacolul de la Cluj, o serie de citate în greaca veche, din celebra sa Trilogie antică, montată (și) la Teatrul Național București imediat după Revoluție. Mai exact din Troienele, din vaierile Hecubei care vedea cum, sub ochii ei, dispare o lume. Dacă în opera lui Enescu, Tiresias e interpretat de un bas, la Teatrul Bulandra rolul i-a revenit Anei Macaria, singura apariție într-un costum atemporal, terifiantă în înfățișare și în prezicerile ei cu iz de blestem. Cu siguranță, celor care au văzut Trilogia acum 30 de ani, acest intertext trebuie să le fi trezit amintiri, nostalgii și emoții. Dar procedeul a adăugat greutate dramei, fără să fie neapărat decisiv.

În rest, regia lui Andrei Șerban n-a lăsat nimic la voia întâmplării. Scena relativ mică a teatrului a fost folosită din plin, cu actori care se agitau, împingând piese de mobilier într-o frenezie cu efect bine calculat. Cabotinismul politicianului a fost foarte bine pus în evidență de Vlad Zamfirescu, însă dacă e să cântărim adevărată greutate dramatică a personajelor, piesa lui Icke ar putea să se numească mai degrabă Iocasta. Ca de obicei, Șerban tratează personajele feminine cu o tandrețe încărcată de emoții. Chiar dacă Ilinca Neacșu doar a mimat rolul, personajul ei rămâne remarcabil. Iar când Cerasela Iosifescu a înlocuit-o pentru câteva minute, încărcătura dramatică a devenit aproape insuportabil de mare. Nu e de mirare nici că, practic, cele mai bine conturate personaje rămân Merope (formidabilă Manuela Ciucur), Antigona (Andrada Corlat) și teribila Tiresias.

Andi Vasluianu a reușit să facă din același joc al său, de altfel foarte natural, un Creon credibil, mai degrabă loial lui Œdipe, dar lăsând loc unei inefabile și invizibile uzurpări (mult mai accentuată în opera lui Enescu). Băieții lui Œdipe au fost monocromi, jucând (foarte bine) cartea tinereții, ceea ce în economia spectacolului a fost suficient. Adrian Ciobanu a redat foarte bine ambiguitatea (asupra căreia ne previn totuși celelalte personaje) lui Corin, însă, cum se întâmplă deseori la spectacolele bune, rolurile episodice rămân memorabile și Lucian Ifrim a fost perfect în rolul șoferului.

O singură critică: amplificarea sonoră. Sala de la Grădina Icoanei e suficient de intimistă încât să nu aibă nevoie de această distorsiune. De altfel, la un moment dat această amplificare nici n-a mai funcționat și totul se auzea perfect, ba chiar mai nuanțat.

Œdipe de la Teatrul Bulandra este un spectacol excelent, foarte puternic dramatic, emoțional cum nu se poate mai mult și cred că orice iubitor de teatru ar trebui să-l vadă. E modern, dar amintește și de vremurile de aur ale teatrului românesc. Iar veteranul Andrei Șerban demonstrează o vervă intactă. Chiar dacă în 1995 monta Œdipe tot în cheie modernă la Opera Națională, după aproape trei decenii a reușit să găsească rezerve dramatice cu totul noi pentru același arhetip. Continuarea logică ar fi ca Teatrul Bulandra să abordeze chiar Trilogia antică. Ar fi ceva.

https://despreopera.com/2023/12/18/oedipe-la-teatrul-bulandra-catharsis-si-o-neasteptata-dramaturgie-muzicala/

OMUL ȘI OGLINDA: OEDIP LA BULANDRA

Corina Șuteu (6 februarie 2024)

Reprezentația năvălește pur și simplu peste tine, ca un val uriaș de energie. Timpul nu mai este personajul principal. Refuzul de a vedea adevărul e cheia.

Recentul spectacol regizat de Andrei Șerban cu Oedip de Robert Icke demonstrează că și arta poate întoarce totul invers, deși ea stă, metaforic, pe loc. Ghicitorile formulate de Tiresias sunt despre Om și despre Oglindă. 

Iar desfășurarea poveștii este despre relația noastră cu adevărul și riscul de a ne pierde în reflectările propriilor proiecții despre realitate. Adevărul ne ajunge întotdeauna, dar întotdeauna, din urmă, răsturnându-ne existența cu susul în jos.

Iar pentru că suntem, acum, prinși în variate dezbateri despre ce și cum trebuie să fie teatrul, despre raporturile teatrului cu viața, despre cât de îmbibată ideologic ar fi bine să fie reprezentația teatrală, îmi permit să privesc recenta punere în scenă a lui Andrei Șerban dintr-o perspectivă diferită de cea a comentariului de artă.

Să o iau ca pe un pretext pentru observații mai vaste.

Ieșind de la acest spectacol tulburător și intens, mi-a trecut pentru prima dată prin minte gândul că ar fi bine să ne exersăm capacitatea critică doar atunci când ni se pare că avem instrumentele, cultura, inteligența și talentul necesare să o facem. Ce ne califică, de fapt, să analizăm opera unui regizor, pe ale cărui magistrale puneri în scenă nu le‑am văzut integral și nu le-am putut măsura în contextul și în spiritul timpului în care au fost create?!…

Ce se poate spune critic valoros despre spectacolele lui Andrei Șerban azi, acum, în România, când acest artist a traversat decenii de puneri în scenă, în teatru și în operă, ovaționate internațional din anii ’80 încoace?! Critica noastră de teatru, sau ceea ce a mai rămas din ea – cu minore excepții –, nu are perspectiva, nici profunzimea necesare. Este, admit, o afirmație radicală și incomodă, dar, în spiritul piesei Oedip, necesară dacă vrem să ne confruntăm cu adevărul, să nu mai fim orbi.

Șerban este un foarte mare artist, unul care nu s-a manierizat, care n-a înghețat în interiorul propriilor sale rețete, pentru care singurul spațiu de „acasă” rămâne scena – fie cea de la La Mama sau Unteatru sau cea de la Teatrul Bulandra sau Opéra Bastille sau Lincoln Center. El se reinventează în teritoriul propriei sale insule prosperice prin care se perindă sub diverse măști calibanii și întruchipări ale lui Puck și ale Mirandei de câteva decenii. Ar fi mai just, cred, să ne exprimăm stupoarea, pur și simplu, pentru că, după ce a făcut să renască în anii ’90 teatrul din România și Teatrul Național din București, punând în scenă răvășitoarea „Trilogie antică” și construind, cu titanică energie, o nouă aspirație artistică, el nu mai are azi propuneri de punere în scenă la acest teatru, din motive care nu au legătură cu arta, ci cu degradarea, între timp, a exigenței față de calitatea actului artistic. Centrul Sava de la Teatrul Național a fost creat ca laborator sub conducerea lui Andrei Șerban și a fost recuperat apoi fără scrupule de alții, devenind un simplu buzunar de bani suplimentar, coordonat fără viziune.

Academia itinerantă Andrei Șerban nu și-a mai găsit o casă după încetarea mandatului pe care l-am avut la ICR NY și toate încercările de a construi ulterior un asemenea centru laborator sub conducerea lui Șerban s-au lovit de obtuzitate sau de interese meschine, chiar dacă toți participanții de-a lungul anilor la aceste rezidențe au recunoscut – fără excepție – cât de importante sunt pentru „curățarea” emoțională și înălțarea vibrației în teatru.

Spectacolul cu „Oedip” de la Bulandra nu face decât să întărească toate constatările de mai sus. E o a doua punere în scenă realizată pe același text al lui Robert Icke de Andrei Șerban la Teatrul Maghiar din Cluj, acum trei ani.

Regizorul propune cu totul altceva la București, redovedind cât de organice îi sunt instrumentele complexe ale scenei. Capacitatea sa de a fuziona același text cu o echipă de actori radical diferită pe care o are la dispoziție, construind un spectacol nou, te bulversează.

Deplasarea accentului de pe centralitatea lui Oedip către centralitatea țesăturii de energii umane care determină tragedia și singularizarea Iocastei ca ancoră a dramei jucate, folosirea incantațiilor din „Trilogia Antică” drept gonguri ale destinului, aduc piesa mult mai aproape de spectator. Reprezentația năvălește pur și simplu peste tine, ca un val uriaș de energie. Timpul nu mai este personajul principal. Refuzul de a vedea adevărul e cheia. Drumul tragic și implacabil către acest adevăr brutal și necesar definește călătoria propusă publicului.

Or, pentru lumea de azi în mod special, ce poate fi mai actual și mai semnificativ decât refuzul, sub toate formele, al adevărului. Înlocuirea acestui adevăr cu ideologii și rețete difuzate cu obstinență și eficacitate. Dar și refuzul individual, al fiecăruia dintre noi, de a ne spune cum stau, de fapt, lucrurile, preferând să trăim în artificial, în fals, în aparență și în proiecții toxice despre noi și despre lume.

Or, teatrul și arta sunt provocarea de a ne înțelege și vedea mai bine în Oglindă, de a observa ce este cu susul în jos în existența noastră individuală. Problemele societății își au soluția doar în revoluțiile interioare, intime, ale fiecăruia, în dez-orbirea noastră, nu în primirea mecanică, tezistă, nedigerată, a unor rețete de gândire declamative și plate, oricare ar fi conținutul și originea lor.

De altfel, în același sens e folosită și referința la spectacolul din anii ’90 al lui Șerban cu „Trilogia Antică”. Pentru „Oedip”-ul de la Teatrul Bulandra este ca o punere în perspectivă, treizeci de ani după, a ceea ce a urmat după căderea cortinei de fier. Momentul curat, eliberator și aspirațional a fost recuperat încet, încet, de un spațiu al minciunii și al compromisului. Învățăm și mai ales vrem să învățăm ceva din asta?!…

Impresionează lucrul cu actorii în spectacol. Văzut la o avanpremieră, cu Cerasela Iosifescu (Iocasta) accidentată și revăzut cu prilejul premierei, spectacolul marchează o reușită actoricească pe care o cred irepetabilă pentru Vlad Zamfirescu (Oedip), pe care îl curăță de zgura mecanică a divertismentului, care îl eliberează și provoacă să joace „greu” pe Andi Vasluianu (Creon), reconfirmă școala riguroasă și talentul Manuelei Ciucur (Merope) și oferă Ceraselei Iosifescu șansa de a străluci în Iocasta. E dificil ca acest „prea mult” al interpretării actriței să nu cadă în patetic și exagerat. Ea reușește să păstreze echilibrul între emoție și visceralitatea interpretării, devenind centrul transmisiei unei suferințe generalizate, cea provocată de minciună.

Complet diferit, din nou, față de citirea regizorală a textului la Teatrul Maghiar din Cluj, iubirea dintre Oedip și Iocasta nu oprește timpul. Ea există ca o insulă de adevăr înconjurată de ne-adevăruri. E o iubire care se furișează și evadează temporar din spațiul intoxicat. E o iubire pe cât de interzisă, pe atât de absolută și tot pe atât de tragică.

Capacitatea lui Andrei Șerban de a-i dezvălui pe actori lor înșiși în acest spectacol de la Bulandra repune la loc, așa ca și în spectacolul „Carusel” de la același teatru, aura unei instituții teatrale iconice despre al cărei „timp de aur” noua generație de spectatori știe prea puțin, spre deloc.

Pentru Andrei Șerban teatrul este și un spațiu al responsabilității individuale. Când Tiresias spune „și eu, și tu suntem doar oameni”, nu poți să nu te gândești la toți puternicii lumii de azi – cei din consiliul de securitate ONU, cei de la Forumul economic din Davos, cei care dețin marile platforme ale internetului sau marile companii listate în bursă…pe scurt, la toți cei care ne decid destinele global, cu toate că și ei, ca și noi, sunt DOAR oameni. De la Zelenski la Trump și Biden, de la Macron la Zuckerberg, într-o lume în care cetățeanul este așa de ușor controlabil și spionabil grație tehnologiei, Omul a rămas foarte singur și foarte fragil. Este asta un subiect fundamental, la care ar fi bine să ne gândim activ?! Cred că da.

Fiindcă, din nou, schimbarea nu o putem produce decât înăuntrul nostru, când ceva ne tulbură. Acesta e sensul artei. Ea nu poate schimba lumea, dar îl poate atinge pe fiecare, invitându-l să-și dea răspunsuri și să facă alegeri. 

Într-o lume în care „cultura utilizatorului” și cea a influencerilor de tot felul a dat jos idolii și a spart în bucăți noțiunea de autoritate, una definită, cum spune Zaki Laidi, prin interacțiunea între o lume fără frontiere și una fără puncte de reper, calitatea simbolică a conținuturilor și valoarea lor spirituală, etică și estetică, sunt anihilate, cel puțin deocamdată.

Dar câtă nevoie are Omul de ele o arată spectatorii care au ieșit în transă de la un spectacol ca „Oedip” sau cei care au plâns în timpul reprezentației.

Felicitări Teatrului Bulandra pentru invitarea lui Andrei Șerban. E păcat că acest spectacol nu se joacă decât foarte rar. Cei responsabili pentru asta ar trebui să fi înțeles din povestea lui Oedip că adevărul te ajunge, până la urmă, vrei-nu-vrei, din urmă.

https://revista22.ro/cultura/omul-si-oglinda-oedip-la-bulandra

MITURILE ÎNTEMEIETOARE, REVELAȚII CONTEMPORANE (OEDIP, REGIA ANDREI ȘERBAN LA TEATRUL BULANDRA)

Doina Papp (9 ianuarie 2024)

Oedip umblă printre noi cu dezinvoltura provocatorului, iar însemnele sale fac personajul din ce în ce mai ispititor și demn de cercetat pentru contemporani.

Tiparele ancestrale în care omenirea civilizată și-a fixat experiența istorică sunt, iată, în continuare, repere consistente pentru rătăcita noastră lume contemporană. Dintre miturile Antichității, tot mai îndepărtată în timp, dar tot mai actuală prin semnificații, Oedip e unul dintre cele mai frecventate. Faimosul rege teban și destinul lui tragic urmărit de ceea ce teoria literară a numit hybris (omul care, nesocotind vocea destinului, și-a omorât tatăl luând-o de soție pe propria mamă) își încarcă periodic biografia cu noi semnificații date de timpurile care i-au succedat. Interpretări și reinterpretări repun în discuție tragedia lui Oedip sub semnul nevoii de libertate a omului contemporan în război cu determinările impuse sau autoimpuse de subconștient. Forța destinului ignorată de Oedip, dar și seducția misterului și a întrebărilor din spatele acesteia, la care se adaugă speculațiile deduse din creșterea interesului pentru relațiile umane subtil sofisticate în societatea modernă, noile coduri morale și sociale și mai ales amestecul politicului în manipularea oamenilor lărgesc nu doar proiecția de fundal a modelului clasic, ci și înțelesul acestuia. Oedip umblă printre noi cu dezinvoltura provocatorului, iar însemnele sale fac personajul din ce în ce mai ispititor și demn de cercetat pentru contemporani.

Cu ani în urmă, un spectacol memorabil al Operei Române în regia argentinienei Valentina Carrasco, prea repede scos de pe afiș, ni-l arăta pe Oedipul enescian la sfârșitul peregrinărilor la care e condamnat, aruncat pe o plajă invadată de turiști, în indiferența mulțimii din jur.

Nu știu dacă a inventariat cineva interpretările și reinterpretările acestui mit care a fundamentat, între altele, una dintre cele mai cunoscute teorii freudiene despre relația mamă-fiu.

Recent, regizorul și dramaturgul britanic Robert Icke readuce în atenție, prin montările din 2019 și 2022, personajul într-o piesă ce poartă numele eroului antic- Oedip (mulți zic că ar fi fost mai potrivit titlul Iocasta), pe care îl plasează în centrul unei situații contemporane, respectiv o campanie de alegeri.

Cu ochiul și urechea mereu atente la noutățile din lumea scenei, Andrei Șerban și asistenta sa Daniela Dima preiau textul și plonjează, cu ocazia spectacolului de la Teatrul Bulandra din București (după un altul diferit, se pare, realizat la Teatrul Maghiar din Cluj) într-o seducătoare investigație trecut-prezent, mit-realitate, făcând din această operă scenică un adevărat studiu cu accente antropologice.

Primul tablou e aproape muzeal prin proiectarea în decorul semnat de Carmencita Brojboiu a unor efigii antice, cadru în care în scenă intră bătrânul prezicător Tirezias. Singurul personaj care poartă costumul neutru cu care ne-am obișnuit când vine vorba de teatrul antic are în interpretarea excepțională a Anei Ioana Macaria solemnitatea ritualurilor păgâne, instaurând misterul. Monologhează cu ton baritonal, alternând greaca veche cu versurile în traducere din tragedia lui Sofocle, moment în care mulți dintre cei prezenți retrăiesc emoțiile celebrei Trilogii antice în regia lui Andrei Șerban de la kilometrul zero al teatrului românesc, de după 1989, cum titram scriind despre eveniment (vezi De la Cortina de fier la teatrul fără perdea). De altfel, în cuvântul de deschidere de la avanpremieră, Andrei Șerban evoca numele celor care i-au inspirat și susținut această creație, Elisabeth Swados, Priscilla Smith, precum și pe acela al neuitatei Ellen Stewart, directoarea de la La Mama, unde a început aventura în lume a regizorului româno-american.)

Cu știința ruperilor de ritm care dau tensiune montărilor sale, regizorul ni-i aduce apoi în scenă pe „urmașii” lui Oedip, care refac la altă scară a istoriei drumul acestuia spre descoperirea adevărului despre sine și despre ceilalți. Cine suntem și de unde venim, dramele identității sunt teme la ordinea zilei, iar Oedip le conține exemplar. Niciodată parcă ele n-au sunat însă mai vibrant ca azi, când omul contemporan, fie el și recent, nu mai are timp de filozofie.

Prin contrast cu calmul gânditor din scena de început și cele în care Tirezias revine premonitor, noul Oedip surprins în campanie electorală și tabloul agitației din jur ne aduc cu picioarele pe pământ, în lumea noastră pragmatică și vulgară, lumea intereselor mărunte în care parvenirea prin minciună și impostură, mai ales cea politică, e pentru mulți confundată cu destinul. Dezlănțuit, în cea mai fierbinte noapte a alegerilor, asaltat de curiozitatea presei de scandal, acest Oedip, orgolios și intempestiv, dar mai ales avid de putere, arată ca un biet cabotin jucând exuberant scena succesului. Într-unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale, Vlad Zamfirescu trăiește acest moment debordând de energie, sigur pe sine și pe mijloacele sale de seducție. Această primă parte a spectacolului înfățișând suficiența de tipar a politicianului e abordată cu dezinvoltură de actor, pentru ca apoi, în partea a doua, în fața mărturisirilor Iocastei, să trăiască cu o sinceritate dezarmantă perplexitatea cumplitei revelații a paricidului și incestului. Bine condus, acest drum face ca interpretarea lui Vlad Zamfirescu să dea tonul spectacolului, dominat de dilema vinovăției eroului.

Pentru că, la urma urmelor, dacă această piesă ne spune ceva nou despre libertatea și răspunderea actelor noastre o face implicând întreaga societate pe care spectacolul lui Andrei Șerban o ilustrează printr-o amplă figurație, oamenii de campanie care roiesc în jurul lui Oedip.

Cel de al doilea pol al spectacolului se structurează în jurul tulburătoarei scene dintre Oedip și Iocasta, în care iubita retrăiește drama unei căsnicii de suferință, lângă un Lajos nedemn de profilul său legendar, motivându-și astfel adulterul și aruncând în aer relația pasională dintre cei doi. În reprezentația văzută (18 decembrie 2023), prefațată de regizor cu explicații despre accidentarea Ceraselei Iosifescu (Iocasta), a fost și singurul moment în care interpreta en-titre, dându-și măsura talentului de tragediană, intră în rol trăind la limita suportabilului scena umilinței într-o relație conjugală eșuată. În rest, actrița s-a rezumat la a da replica partenerilor de la arlechin, în timp ce Ilinca Neacșu, dublura, executa adecvat mișcările, fără a afecta credibilitatea spectacolului.

În virtutea importanței date temei iubirii sunt propuse ca rezolvare a crizei survenite două finaluri, unul, mai conform cu modelul antic, în care Iocasta își ia viața, în timp ce Oedip își scoate ochii (momentul se consumă într-o cadă și are aerul unei scene de reclamă); și altul, original și curajos, impertinent chiar, în care cei doi se tăvălesc pe jos într-o scenă prelungită de sex în lumina reflectoarelor și disprețul destinului.  

Echilibrul fin instaurat între valorificarea patternului, a mitului clasic și realitatea în care reverberează tema destinului în lumea de azi, pe de o parte, și abordarea emoțională a relației bărbat-femeie prin prisma aspirației la libertate, pe de altă parte, face ca spectacolul să-și găsească deplina împlinire într-o construcție demnă de numele regizorului.

Între aceste planuri, actorii au posibilitatea să jongleze cu capacitățile lor de transformare ilustrând însăși labilitatea ființei. Imaginea publică și cea particulară, intimă, sunt în același timp văzute ca fețele unui Ianus care guvernează nu doar viața omului în societate, ci și pe cea a actorului pe scenă. Teză pe care spectacolul lui Andrei Șerban o conține și ca o lecție de viață despre adevăr și minciună („minciuna albă”, cum numea un filozof contemporan acea jumătate de adevăr necesarmente acceptat).

Cum povestea lui Oedip, oricum am lua-o, are și o tramă polițistă, în spectacol există și câteva roluri esențiale pe drumul descoperirii mobilurilor crimei de care se face vinovat eroul. Cel mai important e al Meropei, presupusa mamă care-l crescuse pe Oedip, rol în care Manuela Ciucur excelează bântuind ca fantoma lui Hamlet printre cei care nu vor să o asculte, subliniind aroganța lui Oedip. Mai e și Corin, înzestrat de autor cu misiuni, dar și sentimente secrete în privința Iocastei, rol în care Adrian Ciobanu pune multă rafinată discreție. Creon, ca șef de campanie electorală, dar și ca sfătuitor al lui Oedip, știe, pe de altă parte, să-și ascundă adevăratele intenții prin jocul subtil, relevant al actorului Andi Vasluianu. În fine, din anturajul familial se detașează Antigona (Andrada Corlat), apăsând pe simțul realist, justițiar al personajului exprimat plenar în altă piesă a ciclului teban.

Spațierea interesantă realizată prin manipularea la vedere a elementelor de decor sau a perdelelor de lumină (lighting design: Cristi Niculescu) creează oportunități de mișcare în dinamica spectacolului, iar ceasul electronic care măsoară timpul spectacolului în care soarta lui Oedip, prezidențiabilul, trebuie lămurită susține tensiunea spectacolului.

Unitatea de loc și timp (cele douăzeci și patru de ore), regulă de fier a tragediei antice, e și ea respectată de autor în perimetrul convenției scenice.

Creație de referință prin modul în care autorul și regizorul înțeleg să implice marea cultură și imbatabila putere a mitului în judecata lumii contemporane, Oedip de Robert Icke în regia lui Andrei Șerban pe scena Teatrului Bulandra e în același timp un avertisment pentru societatea în care trăim și, mai ales, o frumoasă meditație despre limitele cunoașterii și libertății umane.

https://revista22.ro/cultura/miturile-intemeietoare-revelatii-contemporane-oedip-regia-andrei-serban-la-teatrul-bulandra

DE LA OEDIP LA IOCASTA

Doina Papp (6 februarie 2024)

Oedip, în regia lui Andrei Șerban, glisează spre un accent în plus în favoarea feminismului, adăugând noi idei de interpretare a mitului, în consens cu teme contemporane.

În forma lui desăvârșită prin intrarea în rol a Ceraselei Iosifescu, interpreta Iocastei, pe care la avanpremiera despre care am scris n-am putut-o vedea decât stând pe scaun, din cauza accidentului suferit, spectacolul Oedip dobândește alte multe înțelesuri. Și își schimbă dominanta. În privința substanței politice și, deopotrivă, în planul uman privind iubirea dintre cei doi. Ca urmare a felului în care abordează actrița rolul, întregul eșafodaj al polilor de putere se schimbă. Te poți întreba, așadar, dacă autorul a mizat preponderent pe sensul politic al acestui Oedip modern, hărțuit cu privire la originile sale, în timp ce e pe punctul de a câștiga alegerile ca președinte; sau dacă nu cumva mai importantă e relația de dragoste a celor doi soți pe cale să se destrame sub ochii noștri.

Încă din prima scenă, prin atitudinea de superioritate pe care i-o atribuie Iocastei, actrița atrage toate privirile. Prin ținuta mândră, prin jubilația învingătorului și mai ales prin implicarea în altercațiile cu jurnaliștii de la conferința de presă ale soțului, suntem avertizați asupra rolului important pe care urmează să-l joace în poveste. Încet, încet interesul în privința deslușirii misterului în cazul morții lui Laios devine evident, ca și grija de a-și ține iubitul aproape. De aici, frecventele scene erotice, patetismul, patima în relația celor doi, tot mai precipitați în a-și confirma sentimentele și a-și consuma pasiunile parcă într-o cursă contra cronometru.  Cerasela Iosifescu, care le inițiază cu dezinvoltură și adevăr al sentimentelor, asigură autenticitatea acestor momente acompaniate la un moment dat în contrapunct ironic de expunerea muzeală a sexului pictat din decor. Iocasta ar vrea să recupereze parcă toți anii de lacrimi lângă un bărbat bătrân, care i-a răpit dreptul la viață făcând-o mamă la 13 ani și îndepărtându-i apoi copilul, pentru a-și spăla obrazul de președinte. Plină de energie, jucând încordat, mereu în priză, ea tinde să acapareze prim-planul spectacolului. Printr-o agitație continuă sugerează neliniștea, dar și un fel de presentiment al dezastrului înainte ca Tiresias să intre în scenă și să-l avertizeze pe Oedip.

Iocasta reprezintă cu asupra de măsură ambițiile femeii cu rădăcini în matriarhat, manifestându-se în consecință ca mamă și soție, și nu mai puțin ca viitor om politic. În scena dineului prelungit, menită să consolideze celula familială, Cerasela Iosifescu prezidează și se impune prin atitudini contondente față de nesupusa Antigona (rol în care Ilinca Neacșu, cea care mimase la avanpremieră în rolul Iocastei, se afirmă ca o actriță sigură pe ea și pe mijloacele prin care îi dă personajului importanța cuvenită), față de Meropa, mama de jure a lui Oedip, pe ai cărui genunchi zăbovește, în disprețul prezenței acesteia și al etichetei.

Simbol al unui feminism exponențial, Iocasta-Iosifescu se comportă de parcă ar avea toate cărțile în mână, dar cu precipitări sugerând o anume frică de a-și pierde fericirea. Regizorul simte potențialul actriței și o încurajează în preluarea rolului de meneor al jocurilor de culise în campania de alegeri în care Oedip e angrenat, surclasându-l pe Creon, formal însărcinat cu această misiune. Mai mereu prezentă în scenă, abila Iocasta își impune imperios ideile strategice. Își susține partenerul în bătălia pentru victorie, acompaniindu-l până la sfârșitul dezolant, când scena se golește de afișe publicitare, făcându-i loc lui Tiresias și profețiilor sale. Moment excelent datorat regiei care sugerează cât de ușor se poate cădea de pe scara puterii. Tot ea are inițiativa și în privința anchetării omorului de care s-ar face vinovat Oedip, organizând întrevederea cu șoferul implicat în accident. Acumulează forță și se năpustește asupra celorlalți, revendicându-și dreptul la ultimul cuvânt și în ceea ce privește soarta lui Oedip până la final, când e denunțat incestul și nu-i mai rămâne decât să-și tragă un glonț în cap.

În destinul acestei femei puternice, pe care actrița o intuiește ca atare, Iosifescu valorifică toate farmecele feminității de care e în stare, emanând senzualitate și generând erotismul și patima iubirii carnale care-i înlănțuie pe cei doi. Pe fondul acestei pasiuni, spectacolul pare că-și diminuează interesul pentru sensul politic, dând întâietate unei frumoase povești de iubire. Accentul se mută, ca atare, pe drama acestei femei, al cărei parcurs slujește ideea condamnării abuzurilor, aici la adresa femeii lipsite de apărare, adolescenta de odinioară violată și oprimată de acel Laios orbit de putere. Așezată pe jos, desculță, căci această dezinhibare îi e proprie actriței, Iocasta Ceraselei ne spune că emoția nu a dispărut din teatru, că lumea mai poate fi mișcată de asemenea întâmplări din care anticii au făcut motive de catharsis și pilde privind vulnerabilitatea „măreției” umane. Cuprinsă de furie, trăiește, spovedindu-se lui Oedip, într-o stare de uimire paralizantă (tăcerile grele ale lui Vlad Zamfirescu dau personajului o valoare umană în plus), cea mai frumoasă eliberare, spectacolul atingând aici punctul culminant al tragediei.

Ce distanță între acel început, când apare la alegeri apăsând biruitor pe zâmbet și legănându-se nonșalant de pe un picior pe altul, cu poșetuța ei feminină, și acest cutremurător moment, când eroina înfrântă e la pământ, la propriu (vezi inspirata răsturnare în decor a simbolicei canapele freudiene). Drumul acesta actrița îl face însă fără ostentație, ca și partenerul ei Vlad Zamfirescu, care trece fără rupturi de logică de la expansiune la îngândurare, alcătuind împreună nu doar un cuplu, ci și o singură voce, vocea care imploră adevărului toleranța. Mizând pe forța ei interioară, pe energia și talentul care produc tensiune în scenă, Cerasela Iosifescu pare a-l fi surprins chiar și pe regizor, care nu-i refuză însă această implicare totală de partea cauzei feministe.

Nu știți voi cine sunt eu? părea că ne spune în prima scenă Iocasta, pentru care începea acea golgotă a adevărului, vibrând de mândria ei de femeie și nu doar de ambiția unei puteri vremelnice. Convinsă de menirea ei de la început până la sfârșit, actrița ne vorbește dincolo de traume și suferințe despre frumusețea visului de libertate. Apoi, când închipuirea acestui sfârșit de împlinire tinde să se destrame și umbrele trecutului o sugrumă, izbucnește izbind isteric obiectele din scenă. Iar în fața adevărului despre incest nu fuge lașă, ci se repede disperată la iubit pentru o ultimă împreunare pătimașă. Energia de care dă dovadă actrița menține sus tensiunea spectacolului până în scena înfrângerii lui Oedip, eroul fără lauri, umilit, părăsit de voință, acceptând într-o vestimentație sumară îmbrățișarea morții. Stăpână pe sentimentele și bărbăția lui, dar și pe destinul politic, Iocasta îl domină cu puterea femeii de a-și impune rolul, făcându-l dependent de trecutul ei matern și pornirile erotice chiar și în ceasul ultim.

În mod neașteptat, regizorul ne propune în final o întoarcere în timp la momentul când a început aventura celor doi, care reintră acum în scenă senini și încrezători în victorie. Un timp de care nu știm dacă cineva își mai aduce aminte și de care ar mai fi fost nevoie.

Forța interpretării Ceraselei Iosifescu în Iocasta – revelația spectacolului – și talentul prea des neglijat al acestei actrițe fac ca Oedip în regia lui Andrei Șerban să gliseze spre un accent în plus în favoarea feminismului, adăugând noi idei de interpretare mitului, în consens cu teme contemporane, de ce să n-o spunem, la modă.

Dincolo de asta însă, rămân la fel de puternice dreptul la adevărul despre noi înșine și uimirea în fața misterului vieții cu înfricoșătoarele ei secrete.

https://revista22.ro/cultura/de-la-oedip-la-iocasta

PREMIERĂ LA TEATRUL L.S. BULANDRA: OEDIP, DE IERI, DE AZI, DINTOTDEAUNA

Gabriela Hurezean (26 ianuarie 2024)

Ceas electronic. Deasupra scenei. Ce măsoară? Timpul, netimpul, durata căii adevărului? E noaptea de după alegeri. Acceptăm convenția, pe moment. Asta măsoară ceasul din bagdadie: cât mai e până la aflarea rezultatului. Ai fost ales? N-ai fost ales? Și dacă ai fost ales, pentru ce ai fost ales? Andrei Șerban știe mai bine decât tot restul lumii că întrebarea e mai importantă decât răspunsul. Când m-am lăsat purtată prin catacombele ”Trilogiei antice”, am învățat și eu această lecție. Cu smerenie și fascinație. Apoi am văzut toate spectacolele montate de Andrei Șerban în București, toate mi-au plăcut, dar ”Oedip” e primul care îmi stârnește emoția intensă a Trilogiei. Nu pentru că subiectul e antic (de fapt, e atemporal), ci pentru că transmite fluent și năvalnic trăiri, într-un crescendo perfect articulat. Așadar, suntem în noaptea numărării voturilor. Declarații în fața presei. La sediul partidului ce reprezintă ”o nouă mișcare minusculă” în slujba adevărului, e mare forfoteală. Stagiara cu doi kilometri de picioare aduce, din când în când, vești de la numărătoare. Oedip e sigur pe sine, știe că va câștiga, n-are nimic de ascuns, pentru el e sfânt doar adevărul în care crede și pe care îl promite electoratului. Vlad Zamfirescu locuiește personajul fără ezitări, înaintează cu pași siguri pe calea lui Oedip, se ridică și se prăbușește convingător, odată cu el. Oedip își asumă cariera politică și iubirea  pentru femeia cu care e căsătorit de 20 de ani. Și pe care o iubește și azi ca un adolescent, pentru că ”înainte de a te cunoaște pe tine eram ca un tânăr care încearcă să cânte la un pian cu capacul lăsat. Tot ce fac e ca să te impresionez pe tine.”

Cea astfel iubită este Iocasta Ceraselei Iosifescu, prilejuind o magistrală creație actoricească. Majoritatea dintre noi, cei care n-am văzut-o în Medeea (la Naționalul craiovean, în urmă cu vreo 18 ani), o știm cu precădere din roluri de comedie. Împlinite ireproșabil, și acelea. Încarnând-o pe Iocasta, ne furnizează o surpriză care, pur și simplu, îți taie respirația. Cerasela Iosifescu parcurge cu nonșalanță toată paleta de trăiri ale personajului. Iocasta e mult mai în vârstă decât soțul ei: ”sunt cu o mie de ani mai bătrână decât tine”. Din gloata de jurnaliști se strigă ”Brigitte”(aluzie la soția lui Macron), dar asta n-o clintește de lângă soțul ei. Îi stă alături zâmbind. Pentru că, probabil, singurul adevăr consistent al poveștii este iubirea dintre Oedip și Iocasta. La fel de pasională, clocotitoare, ca în urmă cu 20 de ani. Cum e Iocasta Ceraselei Iosifescu? Șăgalnică, ironică, inteligentă, senzuală, copilăroasă, loială și, în final, de un tragism sfâșietor. Ceea ce, în operă, se numește aria cea mare, aici este monologul în care Iocasta dezvăluie monstruozitatea prin care a trecut pe când era doar o fetiță de 13 ani. N-am cuvinte să descriu felul în care actrița interpretează această partitură extrem de grea, care te poate azvârli pe nesimțite în patetism. Dar, iată, trăirea și transpunerea ei în gesturi și cuvinte sunt dozate cu exactitate alchimică, fiecare clipă a monologului e o săgeată care își atinge ținta. Brusc, ochii publicului încep să strălucească mai tare și nasurile fornăie a lacrimi reținute.

Tiresias, în interpretarea minunată a Anei Ioana Macaria, este cel care face legătura strânsă cu ”Trilogia antică”. Incantațiile în greaca veche trimit departe, în timp, dar aduc timpul mai aproape, în aceeași măsură. Prezicătorul orb este imaginea în oglindă a lui Oedip, care privește fără a vedea. ”Doar când vei vedea, vei fi forțat să afli cine ești.” – spune Tiresias, iar Oedip, după ce i se va arăta adevărul în toată cruzimea lui, va refuza să mai vadă.

Manuela Ciucur este Merope, mama iubitoare, la fel de convingătoare în momentele de subtilă interiorizare ca și în cele de fulminantă explozie a tainelor îndelung ascunse. Ca de fiecare dată, actrița este acolo, în profunzimea rolului, cu fiecare gest, cu fiecare respirație, cu fiecare cuvânt rostit. Același rafinament al interpretării îl găsim la Andi Vasluianu, în rolul lui Creon, fratele Iocastei și prieten al lui Oedip.Din toată distribuția, Andi Vasluianu este megastarul, actorul arhicunoscut din filme și spectacole, adulat și aplaudat de public. E demn de toată admirația efortul său de a-și pune surdină pentru a nu eclipsa pe nimeni. Și oferă exact ceea ce trebuie, atât cât este necesar pentru armonia deplină a întregului. E, cumva, ca umbra unui înger care luminează locul. În aceeași notă a armoniei se situează Adrian Ciobanu (Corin), Lucian Ifrim (Șoferul), Ilinca Neacșu (Antigona), Andrada Corlat (Lycas), Matei Constantin (Eteocle), Eduard Chimac (Polinike).

Scenografia inspirată a Carmencitei Brojboiu este în mod fericit completată de secțiunea video (cutremurător vulturul care își devorează prada!), de lighting designul creat de Cristi Niculescu și sound designul ales de Andrei Amariei și Vlad Stan.

”Oedip” de Robert Icke după Sofocle (traducere: Irina Velcescu) este, fără îndoială, o foarte mare izbândă regizorală în palmaresul lui Andrei Șerban.

”Un spectacol, atunci când este reușit, îi face pe actori și pe spectatori să vibreze în același timp. Simultan, exact ca într-un act de dragoste.” – spunea regizorul într-un interviu acordat lui Horia Ghibuțiu, la Rock FM. Tot Andrei Șerban este citat pe flyer-ul care servește drept caiet program al spectacolului de la Teatrul Bulandra: ”Catharsis înseamnă să ieșim din teatru altfel decât am intrat: mai deschiși spre bunătate.” Ați reușit, Maestre Magician. Ne-ați trecut prin catharsis și ne-ați făcut mai buni. Vă mulțumim cu adâncă reverență!

https://www.muzesiarme.ro/2024/01/26/premiera-la-teatrul-l-s-bulandra-oedip-de-ieri-de-azi-dintotdeauna/

CUM OPREȘTE ANDREI ȘERBAN TIMPUL ÎN „OEDIP”

Horia Ghibuțiu (21 ianuarie 2024)

„Un spectacol, atunci când este reușit, îi face pe actori și pe spectatori să vibreze în același timp. Simultan, exact ca într-un act de dragoste”, îmi spune Andrei Șerban, în studioul Rock FM unde îmi acordă un interviu, înainte de avanpremiera din decembrie a noului său spectacol de la Teatrul Bulandra, „Oedip”, adaptare excepțională a îndrăznețului dramaturg britanic Robert Icke după textul lui Sofocle.

M-am documentat cât am putut înainte de întâlnirea cu cel mai important regizor român de teatru și de operă. Încercam să înțeleg de ce creatorul „Troienelor” a avut nevoie de adaptarea contemporană a lui Icke pentru o montare – mai întâi la Cluj, apoi, una diferită, deși bazată pe același text, la teatrul bucureștean care l-a cizelat pentru marile scene ale lumii – a primei tragedii grecești despre crimă și pedeapsă. Am fost pus în gardă de substratul noii viziuni asupra unei opere antice de neliniștile oglindite de autorul căruia Șerban îi ceruse textul: „Oricine greșește din când în când. Oricine deviază de la plan. Dar ce facem când greșelile noastre au fost deja comise? Dacă greșelile noastre sunt planul? Dacă acele greșeli nu mai pot fi îndreptate? Ce este soarta noastră? Suntem doar actorii unui scenariu deja scris? De părinții noștri? De zei? De trupurile noastre? Cum putem vedea prin noi pentru a opri totul înainte de a fi prea târziu? Cum ne putem cunoaște vreodată suficient de bine?”.

Când Andrei Șerban mi-a spus că „o adaptare contemporană te duce în alt registru. Tragedia veche are un caracter universal, atinge sau ar trebui să atingă orice om, din orice epocă. O adaptare strict contemporană pierde conexiunea cu linia filosofică”, am știut că găsise în textul lui Icke ideile care se vor transforma pe scena celui mai apreciat teatru din țară într-o montare de excepție. Va fi găsit actualitatea unei tragedii antice fără să pună accent pe contemporan, ci pe legătura mai profundă dintre oameni, atunci și acum.

Acea legătură e dragostea.

Deoarece e atât de îndrăgostit de această meserie, regizorul octogenar Andrei Șerban, preocupat încă din tinerețe de faptul că trăim un timp împrumutat, ne aduce sub ochi niște cifre electronice indicând scurgerea de neoprit a timpului dintr-un thriller politic. Însă, prin mijloace artistice rafinate în șase decenii de regizorat prestigios, pare că regizorul oprește acel cronometru. Ca prin farmec, la „Oedip” trăim un timp suspendat în sala de spectacol, intrați într-o poveste, cea mai cumplită dintre toate, pe care o cunoaștem și totuși o urmărim cu sufletul la gură. Așa cum înțelegem toți, fără să o cunoaștem, greaca veche a personajului Tiresias-femeie.

Cu „Oedip”, Andrei Șerban și noua sa tragedie greacă ne fac să redescoperim America, țara care l-a adoptat, simbol al libertății. Libertatea de se pune în discuție orice. În „Oedip”, Șerban va păstra spiritul american al montării lui Icke. Vedem chipul lui Oedip jucat de Vlad Zamfirescu, în rolul marii consacrări actoricești, pe afișele de campanie, ce reproduc iconicul poster electoral al lui Barack Obama, cu un design al artistului Shepard Fairey după o imagine a fotojurnalistului Mannie Garcia. Găsim și în transpunerile românești ale „Oedip”-ului lui Icke controversa certificatului de naștere, laitmotiv al adversarilor președintelui Obama. Din același sentiment, de această dată față de propria sa conștiință, regizorul, care a renunțat la conducerea catedrei de la New York când spiritul timpului din SUA s-a „trezit” prea tare, face ca la București spectacolul să nu se împiedice de politic, folosit doar ca pretext.

Din dragoste pentru „Trilogia antică” și pentru momentul de naștere al teatrului românesc de anvergură universală pe care l-a provocat cu acel spectacol, „în acest «Oedip», personajul Tiresias readuce la viață scurte pasaje din acel spectacol, ca un omagiu pe care îl aduc compozitoarei Liz Swados, lui Ellen Stewart, «Mama boemilor lumii», cât și tuturor actorilor care au participat în diverse țări la facerea ei”, a mărturisit Șerban. Bun venit pentru Ana Ioana Macaria în universul antic reclădit de Andrei Șerban! Actrița face aici un rol cât o carieră. Și așa cum „Trilogia” a marcat o naștere, în „Oedip” vedem proiectat locul din care ne tragem toți – „Originea lumii” („L’Origine du monde”), tabloul artistului francez Gustave Courbet. Ne șochează, cu toate că e ceva ce știe oricine, așa cum ne șochează semnificațiile gestului când fața lui Oedip coboară între picioarele Iocastei.

„Oedip” e spectacolul nemuririi lui Andrei Șerban. Orbiți de frumusețea unei reprezentații și de complexitate unei glisări minunate pe axa timpului, spectatorii vor pleca iluminați după ce se vor fi stins ropotele de aplauze cuvenite unei osmoze de grație a echipei ce face cinste marii tradiții de la Bulandra. Știu tot de la Andrei Șerban semnificația acestei iluminări oferite de o piesă care înnobilează stagiunea teatrală: „Durerea nu este totul. Există ceva dincolo de durere – numai vechii greci au înțeles asta, nimeni după ei nu a înțeles. Există un fel de înțelegere”.

În încheiere, fie-mi îngăduit să citez dintr-o cronică scrisă la cald, imediat după ce am văzut „Oedip” la Bulandra, pentru numărul din februarie al publicației „Zile și Nopți”: „Din iubire pentru actori, Andrei Șerban pune în valoare ca nimeni altul calitățile artistice excepționale ale lui Vlad Zamfirescu, Cerasela Iosifescu, Andi Vasluianu, Manuela Ciucur, Ana Ioana Macaria, Adrian Ciobanu sau Lucian Ifrim. Cu «Oedip», Andrei Șerban arată că ne iubește și nu știu nicio veste mai bună pe care ne-ar putea-o da teatrul românesc”.

https://horiaghibutiu.ro/cum-opreste-andrei-serban-timpul-oedip/?fbclid=IwAR1F5iSqGucIJizzXEHXoQRIRuNf8pqwaFGaN_C7pmSQbm0Gbl2LlJFgK6E

REALISM CUANTIC. OEDIP ESTE PARTE DIN SOCIETATEA DE AZI – OEDIP

Irina Macedonski (ianuarie 2024)

Ca și cum s-ar suprapune trecutul și prezentul pe linia unui corp de fluture, Oedip este un spectacol de realism cuantic ce ne vorbește despre eternitatea omenirii.

Sâmbătă, 20 ianuarie 2024, m-am numărat printre acei norocoși prezenți la Teatrul Bulandra cu prilejul Premierei spectacolului Oedip de Robert Icke, după Sofocle, în regia lui Andrei Șerban.

Cum totul este cronometrat – o sugestie pe care n-o pot dezvălui, precum multe alte lucruri, pentru a nu divulga amănunte despre un spectacol ce ar trebui văzut (cu siguranță, cel puțin încă o dată pentru descoperirea unor detalii noi) – tragedia lui Oedip a reușit să transmită spectatorilor două ore și un sfert ce aparțin eternității.

Prin efecte scenice ai senzația că mitul se răsfrânge holografic asupra prezentului. Oedip este un om al zilelor noastre, înconjurat de personaje veridice, de probleme obișnuite, de rezolvări omenești, care-i pun în valoare toate caracteristicile, virtuți și defecte. Este parte din înalta societate, personaj ideal, înconjurat de hybris-uri de felurite feluri. Iar spectacolul e profund ancorat în prezent. Se pun în discuție teme actuale despre gender relations, violență verbală, relații toxice. Apar trimiteri și către alte mituri fundamentale, obsesii ale literaturii și teatrului modern, inclusiv referințe la psihologia abisală a personajelor. Altfel spus, piesa și spectacolul în sine îți dau de reflectat subtil după fiecare scenă punctată ca un aparte către spectatori.

Oedip, în regia lui Andrei Șerban, nu poate fi asemuit unei interpretări pur postmoderniste fiindcă legătura cu mitul original, păstrată în mare parte prin dramaturgia lui Robert Icke, dar amplificată în spectacol, se simte peste tot, prin cântece antice, incantații tranzitorii între scene, toate datorate lui Tiresias, profetul / prezicătorul ce descinde direct din lumea antică. Ca și cum ar suprapune trecutul și prezentul pe linia unui corp de fluture, spectacolul are capacitatea de a transpune privitorul către un tărâm infinit în care totul este posibil. N-am găsit alt reper în afara unui realism cuantic așa cum nu am mai văzut.

Întregul construct scenic te azvârle departe de ora în care s-a jucat prima dată Oedip de Sofocle și acest “departe” nu este tocmai ziua de azi, ci un spațiu descris doar de universul acestui spectacolul ce te absoarbe. Spun asta fiindcă la mijlocul spectacolului, când începe să se întrevadă intriga cunoscută, de fapt ai rămas fără repere culturale prin cufundarea într-un alt univers decât cel originar, așa că nu poți ști cât de amestecate vor fi ițele narative și în ce măsură rezolvările ce urmează să fie adoptate mai seamănă cu cele din mitul inițial

Este un spectacol-paradox care te ține cu sufletul suspendat pe durata a peste două ore de teatru autentic în care dialogurile sunt la fel de fluente precum în orice mediu real de socializare, dar în care, în același timp, se creează spațiu generos pentru incantații de teatru antic ce amintesc de adorata Trilogie antică.

Se remarcă la tot pasul soluții creative pentru prelucrarea mitului, pentru ancorarea lui în contemporan. Mi-a făcut plăcere să descopăr pe viu cum arată un spectacol de tehnică literară actuală. Cred că asocierea dintre Robert Icke și Andrei Șerban este cu totul specială și are puterea de a promova un nou limbaj artistic.

Frenezia desăvârșită a întregului spectacol, completată de uimitoare efecte scenice multimedia, m-au făcut să mă gândesc la un alt “mit” fundamental: un mod de lucru aparținând sincretismului, dar cu referință antică. Privind din prisma momentului temporal în care a avut loc premiera piesei lui Sofocle, realizez faptul că mitul ce stă la baza textului a fost cu siguranță cu mult mai vechi, ținând seamă că epoca lui Sofocle a făcut parte dintr-un clasicism al culturii eline, o cultură marcată de multă literatură orală și folclor mult mai vechi decât perioada în care s-au remarcat autorii de la care ne-au rămas câteva texte. Așadar, foarte probabil, rădăcinile textului merg foarte departe în timp, spre profunzimile creative ale omenirii.

Mulțumită formei sincretice a spectacolului, unde totul pare a fi cronometrat la secundă scenică, nimic nu a putut opri frenezia minuțios construită; la avanpremiera din decembrie 2023 rolul feminin central a fost împărțit în două din cauza unui accident pe care l-a suferit interpreta Iocastei, Cerasela Iosifescu. Altfel spus, Iocasta a fost interpretată vocal de Cerasela Iosifescu și fizic de Ilinca Neacșu. Această nuanță, am putea spune, oferă încă o dată un argument pentru aparența cuantică a acestui fenomen teatral.

Cu pași repezi către prezent și cu un gând către numeroasele ghicitori pe care ni le oferă spectacolul, mă întrebam dacă cel mai bătrân om din satul în care am copilărit, Pantelimon, era un arhetip al lui Oedip. Acesta nu orbise, ci își pierduse graiul. Era atât de bătrân că nu mai putea vorbi, ci se exprima doar în onomatopee. Mergea alene pe străzi în zilele cu soare și târa după el un baston improvizat după al cărui sunet îl recunoșteam când eram în grădină. Dacă mă întâlnea pe stradă mă binecuvânta mereu cu un cântec ce semăna cu cel al păsărilor exotice.

Oedip e un spectacol ce a reușit și să mă coboare în mine și în amintirile mele. Asta și pentru că Oedip este printre noi toți, este un mit fundamental pentru omenire, inclusiv pentru zona balcanică, un arhetip al fiecăruia dintre noi pe care îl putem gestiona astăzi oferind doar loialitate față de omenie, așa cum este descris încă dintre cele mai vechi pagini, actualizate de duo-ul Icke-Șerban pentru noi, cei de azi.

* Andrei Șerban a montat Oidipusz / Oedipus și la Teatrul Maghiar din Cluj și a montat un alt text al lui Robert Icke, A doktor / Doctorul, la Teatrul Maghiar din Timișoara. Se pare că noi, cei de astăzi, beneficiem de profeția involuntară a lui Peter Brook: “Când în urmă cu câțiva ani eram în trecere prin Londra, Peter Brook a insistat să merg să văd un nou Hamlet pus în scenă de un tânăr regizor, Robert Icke. «Vei vedea și auzi o piesă cu totul nouă. Și trebuie să-l întâlnești pe Icke. E un geniu.»” (Andrei Șerban, Robert Icke, un scriitor / regizor de geniu).

Oedip-ul ce tocmai l-am văzut rămâne pentru mine a doua piesă de teatru best of all time după Troienele. Este și motivul pentru care am ezitat să descriu ceea ce cunoaștem deja despre mitul antic pentru ca voi, cititorii, să mergeți la spectacol fără a reciti mitul antic, pentru a-l putea revedea ca și cum ar fi scris în zilele noastre. Ceea ce este adevărat, în bună măsură.

https://agenda.liternet.ro/articol/28386/Irina-Macedonski/Realism-cuantic-Oedip-este-parte-din-societatea-de-azi-Oedip.html

PĂDUREA DIN OGLINDĂ

Marina Constantinescu (România literară, nr. 6/2024)

Ani de zile am mers să văd spectacole în Europa, și nu numai, la teatrele care mă interesau, după regizorii care au mișcat lucrurile, au dat direcții noi, creatori vii care spun lucrurile altfel. Mergeam constant la festivalurile mari care, pentru mine, erau remarcabile prin creativitate. Ritmul s-a intensificat cînd m-am ocupat de Festivalul Național de Teatru. Cîte ar fi de spus… Teatrul Almeida a fost unul dintre locurile cu care am avut o legătură strînsă. Iar ceea ce am văzut acolo a fost puternic. Refacerea teatrului, atmosfera creată de producători, de regizorii invitați, montările proprii, cele invitate. Vară și fum de Tennessee Williams, pus în scenă de Rebecca Frecknall, pe care m-am luptat grozav să-l aduc aici, am fost atît de aproape, dar actorii erau deja în alte proiecte, discuțiile cu Sonia Friedman, o producătoare extrem de intuitivă și inteligentă, ideea acelui spectacol, nivelul performanței actoricești, atmosfera. De la ea am aflat de Robert Icke, care era încă director asociat la Almeida, din 2013. Un dramaturg britanic și un regizor non-conformist. Tînăr și neliniștit. Despre Hamlet-ul lui s-a discutat mult. Robert Icke re-scrie, deși corect este chiar scrie, texte clasice semnate de Shakespeare, Cehov, Sofocle, Ibsen. Demontînd structura narativă, nucleul este așezat într-o lumină actuală, acțiunea se află în proximitate. Amestecul de autentic, modern, imediat și acel general valabil, uman, istoric, umanizează mituri și dă o tensiune incredibil de puternică. La începutul lui 2019 am văzut Vară și fum. Vara, la Edinburgh, Oedip, scris de Robert Icke după Sofocle și regizat la International Theater Amsterdam, mai cunoscut ca Toneelgroep, condus de regizorul Ivo van Hove. Din 2019 și pînă în 2022, Icke a fost invitat la Amsterdam, unde a montat ca artist în rezidență Ibsen. „The Guardian“, „The Times“, „The Herald“ au scris despre subtilitatea scriiturii, despre provocarea misanscenei și, extrem de elogios, despre nivelul distribuției, despre interpretarea lui Hans Kesting, Oedip, a lui Marieke Heebink, Iocasta, a Friedei Pittoors, Merope. Raportul, invers, pe care un politician, candidat la președinție, îl are cu adevărul. În mod paradoxal, declară public că își va începe mandatul făcînd lumină în cîteva puncte neclare din viața sa. Icke întoarce mănușa. Oedip este un politician atipic, care nu vrea să ascundă, să măsluiască, ci vrea să dezvăluie, să mărturisească. Deși există în text toate cutumele și acel glamour din campanie electerolă de tip american, totul este minunat, familia în armonie, fericită, fără derapaje, Oedip, el însuși, vrea să iasă din tipologia binecunoscută a politicienilor, vrea să facă curățenie în jurul unor subiecte sensibile – moartea fostului președinte Laios, fostul soț al Iocastei, actuala sa soție, prezentarea actului său de naștere, despre care mama sa, Merope, demască mult prea tîrziu povestea ascunsă zeci de ani.

În martie 2022, are loc la Teatrul Maghiar din Cluj premiera cu acest Oedip, în regia lui Andrei Șerban. M-am mirat că nu am putut să-l văd în selecția Festivalului Național de Teatru din toamna lui 2022. Din păcate, am apucat să văd doar partea a doua, la Cluj, într-un program plin de vizionări. Erwin Szucs, Oedip, introvertit în suferință, cu minimum de mijloace în primirea adevărului, valuri succesive de împietrire pe care corpul și privirea, ochii le joacă în nuanțe de fragilitate și neputință. Decorul Carmencitei Brojboiu reface în mare parte spațiul și liniile scenografei Hildegard Bechtler, cromatica. Nu lipsește nici cronometrul care măsoară, ca la un meci, scurgerea celor două ore pînă la aflarea rezultatelor electorale. Timpul dezastrului. Timpul tragediei. Spectacolul avea forța unei distribuții acoperite pe toate planurile, rigoare, o gradare clară a tensiunii, o dozare asumată pe scenă a „crizelor“, a acumulării, a derutei, sentimentul prăbușirii, o unitate stilistică în joc.

În ianuarie a avut loc premiera cu același text pe care Andrei Șerban l-a construit la Teatrul „Bulandra“, sala „Toma Caragiu“. Regăsesc același decor modular, birouri, același perete cu ferestre mari, se folosesc tot proiecțiile lui Radu Daniel, foarte puternice și foarte bune în conținut și mesaj, un vizual ca un limbaj cinematografic secund, cronometrul este, și el, la locul lui, mesele cu laptop-uri, cada din fundal. Nu-mi dau seama dacă Icke face precizări atît de exact cu privire la decor, la un soi de obligativitate în folosirea lui, a imaginilor de campanie. Ca desen, este cam același. Cred că textul răscolitor al lui Robert Icke și spectacolul lui Andrei Șerban devin mai puternice acum decît la Cluj și pentru că anul acesta electoral, contextul politic tot mai degradat ne răvășesc, ne ating. Poate că și de aceea, Oedip atinge mai adînc. Un viitor președinte își ia asociat adevărul. Promite asta și este decis să o facă. Înainte să afle cine l-a omorît pe Laios și al cui copil este. Fiecare dezvăluire grea nu îl împiedică să-și țină cuvîntul. Intrigat și revoltat de ce îi prezice Tiresias, Oedip vede exact ce nu au vrut să vadă ceilalți. În hățișul teribil al poveștilor de familie, în jungla convențiilor, el vede și înțelege că există acel mai presus de noi. Un dat. O sumă fatală de porcării. O gravitate a alegerilor tănuite. O succesiune de erori. Ale părinților, ale celor care au puterea și abuzează de ea. În două ore, o sumă de atrocități îi schimbă radical destinul. Din agitația electorală americană, chipul lui Oedip aduce cu cel al lui Obama, ca la Icke, din acel glamour gonflat și recognoscibil se alege praful. Tocmai pentru că Oedip dorește să cunoască adevărul și, mai ales, să-l facă public. Atipic. Invers decît fac oamenii politici de oriunde.

Punctul forte al acestui spectacol este Cerasela Iosifescu în Iocasta. Despre Cerasela Iosifescu am scris constant, mai ales după reinventarea ei, să spunem, din Cum vă place sau Noaptea de la spartul tîrgului a lui Silviu Purcărete de la Teatrul Național din Craiova. În absolut tot în ce-am văzut-o, fie în regiile lui Claudiu Goga, fie în La doi pași de Mulligar de la Teatrul „Nottara“ este impecabilă. Una dintre actrițele mari, nu doar din generația ei, extraordinar de versatilă, de senzuală, cu o rostire inteligentă, impecabilă, cu o tehnică desăvîrșită, cu o corporalitate expresivă, cu infinite nuanțe în jurul unui cuvînt pe care îl marchează într-o frază, într-o idee. Iocasta Ceraselei Iosifescu este ca un fel de lecție de actorie desfăcută, pe scene, în relații, o descărnare a unei femei-șablon, fostă și viitoare primă doamnă, provocatoare, cu un anumit tip de erotism, magnetism, care se deșiră la vedere, pe măsură ce, val cu val, își rostește traumele teribile. Devine tot mai vulnerabilă, măștile cad, una cîte una, rănile sînt la fel de dureroase, trecutul își găsește ultimul răspuns într-un prezent pe care îl spulberă. De la frivolitate la tragedie, Cerasela Iosifescu face un rol mare, elaborat, atent condus, cu măsură în scenele dure, rece și incandescent, atît de sigură pe ea și pe tot, tot mai nesigură, tot mai șocată, pînă le gestul final. O demonstrație de actorie de înaltă clasă, așa cum face de mult, condusă în accente și intensități de Andrei Șerban, o călăuză a unei noi ipostaze a valorii ei. Vlad Zamfierescu în Oedip îmi pare că încă își caută anumite tonuri și ritmuri, mai ales în prima parte. Personajul pare superficial, ca imagine standard a politicianului. Grăbit și formal. Cu mama, cu copiii. Deși mereu apare cîte un element care infirmă atitudinea prea bine cunoscută. Acceptă cu adevărat orientarea sexuală a unuia dintre băieți, vrea să afle cu tot dinadinsul cum a murit Laios redeschizînd o anchetă. Cutia Pandorei. Cred că Vlad Zamfirescu abia de aici încolo, din acest moment își calibrează personajul, caută să încarce cu emoție planurile de ascultare, de încasare a tot ce îi aruncă în aer viața. Poate că ar fi de poposit cîteva secunde în plus la scena cu oglinda și cu tălmăcirea vorbelor lui Tiresias. Este ultima decodare din cele trei preziceri anunțate la început. Aș spune că Manuela Ciucur în Merope aduce un tip de dramatism, de emisie și rostire perfecte, poate mai puțin ludic, dar cred că Andrei Șerban a modelat jocul ei în favoarea unei note grav-misterioase. Pe care Manuela Ciucur o îmbogățește abil. Mai puțin reușite, mai puțin definite mi se par scenele de grup și celelalte personaje, atenuate în joc și intervenții. Sau nicicum, pe lîngă rol, în cazul actorilor tineri din distribuție. Care sînt goi și formali. Epilogul și Finalul lui Andrei Șerban – cine este și cine nu este cu adevărat orb – este ca o pictură veche, vivantă, ca un poem scurt, ca un haiku, ca un tulburător manifest.

https://romanialiterara.com/2024/02/padurea-din-oglinda/

OEDIP. DE LA ROBERT ICKE LA SOFOCLE VIA ANDREI ȘERBAN

Monica Andronescu (31 ianuarie 2024)

Cine sunt? De ce m-am născut? Care e sensul meu? Sunt cu adevărat liber? Liber să trăiesc? Liber să iubesc? Liber să fiu cine cred că sunt? E adevărul mai bun decât minciuna? Îmi pot controla în vreun fel destinul? Cât de aproape e fericirea de granița prăpastiei? Ce e vina? Ce caut pe această Planetă? Ce e dincolo de ceea ce văd? Ce formă are misterul la care nu am acces? Un soare care se face din ce în ce mai mic și se îndepărtează undeva în univers… luând cu el tot neantul în care ne zbatem.

Nu știu dacă Andrei Șerban își propune neapărat să găsească un răspuns la acest tip de întrebări prin spectacolul „Oedip” de Robert Icke, pus în scenă la Teatrul Bulandra, dar, cu siguranță, ele există latent în fiecare scenă, în fiecare moment, în fiecare imagine. E a doua oară când Andrei Șerban pune în scenă acest text, a făcut-o prima dată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, dar n-am văzut acel spectacol, care a avut o viață scurtă. Reamintesc informația doar pentru a sublinia  preocuparea din ultimii ani pentru acest autor britanic, extrem de în vogă (i-a pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara și piesa „Doctorul”). Andrei Șerban, regizorul „Trilogiei antice”, spectacolul care a marcat o generație și care a însemnat o Revoluție la acel moment, nu doar în România, regizorul care a știut să (re)găsească fiorul tragic, să ofere acces la catharsis, într-o formă ce se dorea cât mai aproape de misterul tragediei antice, se lasă acum fascinat de un text care demitizează textul lui Sofocle. „Oedip” al lui Robert Icke este o rescriere modernă, actuală, vie, puternică, a celebrului mit. E o traducere în limba secolului 21, e perfect credibilă, e un text excelent, care vorbește, la adăpostul mitului lui Oedip despre toate problemele, tarele, traumele și of-urile lumii contemporane. E un tăvălug în care intră de la probleme sociale, alegeri prezidențiale, adevăr și minciună, parenting, familii disfuncționale, iubiri pătimașe, până la homosexualitate, tulburări ale adolescenței, adulter, viol, pedofilie, traumă, traumă, traumă… Nu lipsește nimic din rețeta de succes a teatrului social și politic, doar că are rădăcini mai adânci și demonstrează iar și iar că teatrul prin esența lui și încă de la origini ESTE și social, și politic.

În esență, ceea ce face Robert Icke cu mitul lui Oedip este să-l arunce în aer. E o superbă formă de demitizare, un text care poate fi citit, montat, văzut ca o simplă dramă de familie modernă, pe care se suprapune un filon de policier și o frumoasă poveste de dragoste. Interesant este însă traseul invers pe care-l propune Andrei Șerban, care, prin montarea de la Sala de la Grădina Icoanei, re-mitizează în stil personal textul lui Icke și, prin țesătura construcției regizorale întrezărești permanent sclipiri din Sofocle, dar, mai important de-atât, din propria „Tragedie antică”. Lumile lui Andrei Șerban se suprapun în „Oedip”-ul de la Bulandra. Un palimpsest personal, prețios, în care trăiesc imagini, licăriri de mister, în care lumile, în care căutările se amestecă, se suprapun, iar rezultatul e un spectacol puternic, tulburat, tulburător, adesea greu de digerat, cu momente uneori inexplicabile, pentru că în Iocasta de azi, spre exemplu, trăiește Iocasta lui Sofocle, un spectacol viu, un spectacol care conține o lume – e lumea unui mare creator –, un spectacol în care simți toate drumurile pe care Oedip le-a străbătut din Grecia antică și până azi.

Ar fi putut fi doar o poveste despre un băiat frumos și bun, inteligent, cu charismă de politician de succes, puțin naiv, care chiar vrea să schimbe lucrurile în bine, care-și iubește familia și e un tip de treabă, însă cam ghinionist; ar fi putut fi o poveste despre o femeie frumoasă, stilată, pasională, care poartă cu ea o traumă din adolescență, pe care însă și-a îngropat-o adânc, care se descurcă la fel de greu ca toate mamele moderne în relațiile cu copiii; ar fi putut fi o dramă de familie în care un accident din tinerețe le produce dezordine în viață. Dar nu este… ceea ce propune Andrei Șerban e un Oedip contemporan în care vibrează toată istoria care-l conține și pe care o conține.

Spectacolul se deschide cu o imagine puternică, Oedip, candidatul la prezidențiale, înconjurat de familie și de staff-ul campaniei, în noaptea în care se anunță rezultatele la alegeri. Urnele s-au închis, cronometrul așezat deasupra scenei, mare și implacabil, începe să curgă în sens invers. Urmează două ore în care se decide destinul. Agitație, pancarte, alegători, jurnaliști, atmosferă febrilă și multă adrenalină în aer. Oedip răspunde la întrebări, Creon încearcă să-l pondereze. În rolul lui Oedip, Andrei Șerban îl distribuie pe Vlad Zamfirescu. Și aș zice că e pariul câștigător al spectacolului. Pentru că Vlad Zamfirescu aduce cu el din prima și până în ultima scenă acel simplu și firesc și uman, acea zonă de candoare și forță, care contrabalansează tenebrele care vor vibra puternic în Iocasta, interpretată de Cerasela Iosifescu. Oedip al lui Vlad Zamfirescu e fără urmă de stridențe, e omul acestui secol, bărbatul din filmele americane, care și-a luat destinul în mâini, care provine dintr-un mediu modest și a ajuns să cucerească o țară prin discursul lui, e onest și simpatic, corect și dornic să îndrepte lumea… dar… Acesta e marele merit, că permanent în gesturile lui, în vocea lui, în febrilitatea lui se simte un „dar”, un alt plan. Mai e ceva. Ceva de care nu e conștient, dar care există în el. Și care-l va duce spre dezastru sau… spre asumarea propriului destin, depinde din ce unghi privești. Acest „ceva” ca o neliniște, ca o volbură care crește, pas cu pas, scenă cu scenă, îl surprinde interpretarea lui Vlad Zamfirescu, care nu rămâne doar în planul de suprafață, dar care, în același timp, nu trădează nicio clipă firescul personajului. Iar „neliniștea” aceasta se traduce în nevoia lui de adevăr afirmată încă din prima scenă, când anunță că-și va face public certificatul de naștere și că, odată ales, va redeschide dosarul morții lui Laios, asupra căreia plana suspiciunea – ambele sunt trimiteri evidente la întâmplări din istoria recentă a lumii. Momentul acesta de început este important pentru că setează ritmul întregului spectacol. Și atât în zâmbetul crispat și fals liniștitor al unui Creon, director de campanie electorală, interpretat curat și limpede de Andi Vasluianu, cât și în agitația și zâmbetul și declarațiile lui Oedip se simte că… nimic nu e ceea ce pare.

În decorul creat de Carmencita Brojboiu, care mizează mult pe jocul de culori, pe roșul sângeriu ca o rană deschisă – un spațiu funcțional din lumea noastră și, în același timp, cu deschidere spre metaforă, cu un perete închis, unde există doar spațiu pentru un lavoar, și un altul deschis spre lumină, cu ferestre uriașe, familia lui Oedip trăiește aceste două ore de mister, revelație și așteptare. Pe rând, toate obiectele care marcau spațiul ca sediu al campaniei electorale ce l-a adus pe Oedip în pragul unei victorii zdrobitoare sunt scoase din scenă, pupitre, afișe, bannere etc. Se face curățenie… Se golește spațiul. Și permanent în aer plutește amenințarea. Cu cât veștile venite de la exit-poll-uri sunt mai bune, cu cât victoria este, evident, iminentă, cu atât gradul de tensiune crește și norii se adună. Profeția lui Tiresias, interpretat de Ana Ioana Macaria, are un efect straniu. Greu credibil într-o asemenea lume și într-o asemenea atmosferă, la urma urmei suntem într-un sediu de campanie electorală, televiziunile vuiesc, iar societatea noastră nu prea mai are gust pentru mister… Andrei Șerban alege o variantă riscantă. Nu-l adaptează pe Tiresias nici la vreun profet contemporan, nici la vreun guru de televiziune, ci se aruncă direct în inima mitului. Tiresias interpretat de Ana Ioana Macaria vine direct din Trilogia lui Antică. E legătura directă (poate prea directă) cu lumea lui Sofocle. E elefantul din cameră… Iar pentru cei mai puțin familiarizați cu opera regizorului și nu numai acest citat din propria creație poate să rămână ușor straniu în context, cu atât mai mult cu cât vocea înregistrată aduce un plus de artificialitate.

În cele două ore în care cronometrul curge în sens invers, ies la iveală probleme de familie, copiii adolescenți – Antigona, Eteocle și Polinike – nu-și găsesc locul, fata are o relație total disfuncțională cu mama, dar are, în schimb, o relație (prea)frumoasă cu unchiul Creon; iar băieții interpretați furtunos de Matei Constantin și Eduard Chimac sunt unul revoltat și violent, iar celălalt într-o relație de tip homosexual despre care-i e greu să discute cu familia. Merope, mama care l-a crescut pe Oedip, interpretată de Manuela Ciucur, pe alocuri în note care nu se armonizează cu celelalte creații actoricești, dar care păstrează intactă senzația că aparține altei lumi, aduce un plus de tensiune. Iar Adrian Ciobanu în Corin e bărbatul care poartă cu el toată viața o taină și o iubire secretă…

Cronometrul devine și mai amenințător pe măsură ce Oedip tot amână din instinct, la infinit, discuția cu Merope. Bomba stă să explodeze și tu numeri în sens invers minutele în care normalitatea sau bucuria clipei sau viața în forma ei actuală se va spulbera în aer. Această tensiune a clipei prezente care stă să se facă țăndări, exact ca fiecare clipă din viața noastră, o surprinde superb spectacolul lui Andrei Șerban. Această inocență cu care ne trăim povestea și dispariția… Accesul la mister înseamnă suferință. Tu, ca spectator, știi asta. Și invidiezi candoarea unor spectatori tineri din spate care trăiesc cu pasiune, ca la un film de pe Netflix, momentul când șoferul interpretat de Lucian Ifrim (o creație subtilă, echilibrată, inteligentă) spune povestea adevărată a morții lui Laios și iese la iveală că da, fără să știe, Oedip chiar și-a omorât tatăl biologic într-un accident din tinerețe; că cele două accidente de mașină care păreau fără legătură între ele, cel în care a murit Laios și cel comis de Oedip în adolescență, sunt unul și același. Și te întrebi: merită accesul la mister toată suferința? O clipă, ai vrea să oprești timpul în loc și familia cea fericită, în care Iocasta și Oedip trăiesc o iubire ca-n filme, să rămână așa cum e, să nu afle niciodată ce mlaștină se află acolo, dedesubt, iar el să-și urmeze drumul și să devină președintele care schimbă lumea.

Extrem de nuanțată este creația Ceraselei Iosifescu în Iocasta. O explozie de feminitate și forță, de fragilitate și traumă ascunsă, convertită în bucurie de a trăi lângă bărbatul cu care începe practic o a două existență. Pasiune, senzualitate, toate pontențate de un strop de dezechilibru, care nu face decât să-i contureze și mai bine farmecul, excesele, personalitatea vulcanică, ea toată completând perfect personalitatea lui Oedip. Între mama imperfectă pentru copiii ei, femeia care iubește pasional, fetița care a trăit un viol, din care s-a născut un copil ce i-a fost luat și care are în ea o rană imposibil de închis, femeia de succes, pe care viața o poartă prin toate ungherele și o aruncă de la agonie la extaz, Cerasela Iosifescu surprinde toate subtilitățile și asperitățile unui personaj cu care Andrei Șerban mizează exact pe suprapunerea planurilor mitului. În reacțiile ei uneori stranii, în privirea ei uneori rătăcită, în vocea ei când senzuală, când aprinsă, în hohotele ei de râs, care te înfioară, trăiește permanent și Iocasta lui Sofocle. Ea știe dinainte totul, ea trăiește în fiecare clipă, chiar și când neagă, presentimentul sfârșitului. Ea ȘTIE fără să știe. Iar scena descoperirii e ca un vârtej amețitor în care imaginile proiectate în întregul spațiu, cu pădurea în care a fost odată abandonat un copil, sunt ca un ecou al dezastrului. Dacă moartea ei e o izbăvire, dacă ochii însângerați proiectați în fundal sunt un simbol al orbirii sau al luminii rămâne de discutat, chiar dacă la final toți ceilalți apar legați la ochi, iar Oedip e singurul care vede…

Nu știu dacă „Oedip” de la Teatrul Bulandra răspunde neapărat întrebărilor formulate la început, dar te pune față în față cu un univers care a străbătut secole și a ajuns până la noi în această formă edulcorată, în care accesul la mit nu se mai poate face direct. Păstrează însă intactă dimensiunea metafizică și, timp de două ore, în care nu respiri, îți deschide o dimensiune verticală în care, dacă ai curajul, poți să arunci o privire, până în adâncuri.

https://artitudini.ro/oedip-de-la-robert-icke-la-sofocle-via-andrei-serban/

OGLINDA ADEVĂRULUI – OEDIP

Octavian Neculai (ianuarie 2024)

Povestea lui Oedip și a Iocastei – una dintre cele mai tragice ale lumii antice – și-a găsit locul și în zilele noastre, readusă la viață de Andrei Șerban, ca regizor, și de Robert Icke, ca autor al piesei adaptate după Sofocle. Și azi, ca oricând, piesa este plină de întrebări pe care oamenii și le-au pus dintotdeauna privindu-și oglinda propriului suflet și a minții. Oglinda adevărului.

Înainte de a începe spectacolul propriu-zis am avut spectacolul apariției regizorului Andrei Șerban, însoțit de două actrițe, pentru a ne lămuri că ceea ce urmează să vedem în una dintre serile premierei / avanpremierei (20 decembrie 2023) este din cauza unui accident nefericit. Astfel Iocasta va fi “împărțită” în două de cele două actrițe: trupul / dublul (Ilinca Neacșu) se va modula pe ceea ce va spune vocea (Cerasela Iosifescu). De aici, iată, un ceva inedit în desfășurarea spectacolului din acest decembrie 2023.

Într-un cadru scenografic (Carmencita Brojboiu), ce se va adapta rapid oricărei scene din spectacol, debutează toată această (remodelată) poveste, ce pare la început banală, arhicunoscută: o conferință de presă a unui candidat la președinție. Din strigătele reporterilor aflăm numele candidatului: Oedip (Vlad Zamfirescu). Costumul închis la culoare, cămașă albă ce pare neglijent purtată, cravata care atârnă ca un laț, și emoția candidatului rezultată din firescul trăirii unui astfel de moment ne așază într-un timp ce ne este cunoscut.

Am alăturat Foaia de Sală ca să fie mai simplă identificarea personajelor și a actorilor care le joacă în spectacol. Un spectacol plin de surprize, în care fiecare actor a menținut la același nivel pe tot parcursul desfășurării acestuia ștacheta atât de sus ridicată de regizor.

Dar să o luăm de la început.

Un grup de oameni dau năvală în fața scenei și lasă loc în primul rând pentru trei-patru, dintre care unul ține în mână un microfon. Este o conferință de presă a candidatului la președinție, candidat la puterea cea mai mare în stat, un stat de nu știu unde. Este ultima ieșire în public a candidatului înainte de anunțarea rezultatelor votului popular. Candidatul este nimeni altul decât Oedip (Vlad Zamfirescu).

Pare totul în regulă, dar când intrăm în spatele ușilor de obicei închise “muritorilor de rând”, vedem că aparența de unitate pe care o arată în afară echipa candidatului este plină de goluri și contraziceri.

Starea de febrilitate, bine ascunsă, și simțirea în nări a mirosului viitoarei victorii a lui Oedip, este parcă voit potolită de Creon (Andi Vasluianu), șeful de campanie al lui Oedip și fratele Iocastei. Oedip este soțul Iocastei și împreună au doi băieți, Eteocle și Polinike, și o fată, Antigona (în tragedia lui Sofocle mai exista o soră, Ismene, la care Icke a renunțat) și toți cinci formează o familie, unde pare că totul este normal.

La presiunea publicului, Oedip face o promisiune: scoaterea la lumină a adevărului despre moartea predecesorului său, Laios, și prezentarea propriului certificat de naștere. Aceasta chiar dacă Tiresias – prezicătorul (Ana Ioana Macaria) vede lucruri nefaste în viitorul său. Dar Oedip are puterea să-și dorească să afle adevărul, un adevăr pe care crede că-l deține, dar culmea este că în fapt nu-l deține. El este sigur că acest adevăr îi va ușura viața. Dar știm cu toții că de foarte multe ori adevărul vieții noastre, adevărul ascuns, nu ne aduce liniștea. La rândul ei minciuna ne face să vedem altfel, să vedem deformată propria realitate. Cum o fi mai bine?

Construcția pe care o face Andrei Șerban, în asociere cu Daniela Dima, acestui spectacol este că fie întuneric sau lumină noi să credem că relațiile în sânul familiei lui Oedip, ce curând ar putea deveni familia prezidențială, sunt relații “normale”, ca-n orice familie normală. La un moment dat ni se dă senzația că suntem trimiși prin câteva aluzii într-o zonă politică, dar nu a fost așa. Oedip este un politician atipic, el se comportă într-un fel care este împotriva a ceea ce ar trebui să-l preocupe ca politician, pune în prim-plan iubirea, fiind sigur că de acolo îi vine fericirea.

Apariția Meropei (Manuela Ciucur), mama lui Oedip, care își dorește o discuție între patru ochi cu acesta, e cea de a doua amenințare după cea a lui Tiresias, prezicător de vieți rupte. Amânarea de către Oedip a acestei discuții, împotriva cronometrului care măsoară timpul rămas, este amânarea verdictului sorții.

Antigona (Andrada Corlat, jucată alternativ și de Teodora Crișan și, după revenirea Ceraselei Iosifescu, de Ilinca Neacșu) și Creon – în pofida neînțelegilor pe care le are fie cu Iocasta, fie cu Oedip care are suspiciuni că acesta complotează împotriva sa – sunt printre puținii preocupați de soarta zilei ce va urma zilei de mâine, principala preocupare a lor fiind legată de promisiunea lui Oedip de a rezolva enigma morții lui Laios. O moarte banală se transformă sub ochii noștri, așteptat, dar nu mai puțin cutremurător, pentru cei care știu textul lui Sofocle sau care au citit Legendele Olimpului ale lui Alexandru Mitru în copilărie.

Un Șofer apare ca martor al unor lucruri din trecut (Lucian Ifrim) și golurile de memorie ale lui Oedip din adolescență încep să se umple cu informații noi. Iar de la imaginea unei vieți normale suntem duși într-o lume a minciunii, care ne dezvăluie că uneori, în unele părți ale vieții noastre, adevărul este un oaspete nedorit.

Apariția acestor personaje (Merope și Șoferul) schimbă brusc cursul spectacolului lămurind necunoscute, pe care le văzusem fără să le înțelegem, pe care nici personajele nu le înțeleseseră, chiar dacă Tiresias apăruse și ne prevenise. Am simțit numai din modulările vocii lui Tiresias că nu ne așteaptă nimic bun, dar câți se gândeau în ce direcție va merge povestea?

Andrei Șerban cu înțelepciune și multă știință de a doza misterul pus de Sofocle și de Icke în text, ne conduce, fără să ne dăm seama, chiar prin plină lumină, făcându-ne însă să nu o vedem, și apoi ne întoarce la lumină, la adevăr.

Apoi textul se duce să exploreze marea iubire dintre Oedip și Iocasta, și acolo ne confruntă cu alt blestem, cei doi fiind condamnați de destin să trăiască ceea ce știm deja din mit, dar și din detalii presărate în textul piesei la care nu am fost suficient de atenți pentru a desluși ceea ce avea să urmeze. Iar iubirea aceasta, fără nici un fel de șansă, va fi pedepsită crunt! Iar Andrei Șerban ne arată pedeapsa într-un tablou de mare plasticitate, care ne transmite vibrație, ce ne arată unde te duce drumul minciunii de sine, fuga de a te vedea cine ești.

Cred că pentru actorii spectacolului este o mare șansă acest spectacol unic, o revenire la teatrul acela pe care numai Andrei Șerban știe să îl pună pe scenă. Nu-mi place să-l laud pe Andrei pentru că am colaborat și poate părea că sunt subiectiv, dar ceea ce scriu este o recunoaștere sinceră a admirației în fața felului în care se dedică teatrului, a felului în care construiește teatrul.

M-a încântat că am găsit în distribuție o actriță pe care, de fapt, Andrei Șerban a adus-o în Teatrul Bulandra și care a dovedit din nou că este un mare talent. Andrada Corlat este o Antigona care ajunge, fără efort, să fie convingătoare și prezentă, să se impună chiar într-un rol secundar, deși ar fi o greșeală să considerăm Antigona un rol secundar doar pentru că are un număr mai mic de replici decât alte personaje. La fel Merope, așa cum o interpretează Manuela Ciucur, face ca personajul să nu fie unul secundar, ci să devină unul dintre axele care învârt mecanismul acțiunii spectacolului.

Un personaj care participă la întreaga construcție a piesei, fără să spună multe vorbe, Corin, ca o umbră misterioasă, ca un martor al multor întâmplări din viața Iocastei, este prezent chiar când nu este pe scenă. Interpret: Adrian Ciobanu, un actor care cred că s-a născut pe scena teatrului.

Andi Vasluianu face din Creon un personaj aparent oscilant, prezent dar fără să sară în ochi, așa cum adesea întâlnim în lumea politică, credincios poziției pe care o are lângă Oedip.

Și ajungem la o idee de succes a spectacolului văzut la această premieră / avanpremieră, idee născută din cauza unei întâmplări nedorite, anume accidentarea actriței Cerasela Iosifescu cu câteva zile înainte de spectacol, care l-a obligat pe regizor să o despartă în două pe Iocasta, în voce și trup.

Vocea Iocastei este într-adevăr, prin vocea Ceraselei Iosifescu, vocea iubirii, incredibilă, blestemată, interzisă, nedreaptă, și a mâniei împotriva sorții. Chiar așa, aproape imobilizată într-un scaun, artista umple de multe ori scena și dă senzația că Iocasta își cunoaște soarta, dar dorința de a-și împlini iubirea îi dă puterea de a rezista, de a înfrunta propria cădere.

Ilinca Neacșu, dublul Iocastei, cum scrie pe foaia cu distribuție, corpul, se mișcă corect, atent, și în ritmul vorbelor celeilalte părți a Iocastei, vocea.

De amintit și cei doi băieți ai cuplului Oedip-Iocasta, doi răsfățați puși pe năzdrăvănii, ce lasă loc invidiei și violenței fizice, două prezențe de urmărit: Tiberius Zavelea și Eduard Chimac (jucați alternativ de Matei Constantin și Radu Ștefan Bănică).

Și ajungem și la Oedip. Consider ca Oedip este unul dintre rolurile care îl vor fixa pe Vlad Zamfirescu ca un foarte important actor al scenei. Vlad Zamfirescu își face apariția ca o mare vedetă dintr-un film politic american, un candidat la cel mai înalt post politic dintr-o țară mare, înconjurat de reporteri, ziariști, microfoane, fotografi, gălăgioși și agresivi, și cărora le răspunde pe rând. Știm că el este Oedip, personajul pivotal al acestei istorii. Cu experiența sa de actor principal, cu maturitate, Vlad Zamfirescu, aduce pe scenă un Oedip ambițios și fără ezitare în opțiunile sale, care se află în permanență în mijlocul acțiunii, atenția noastră fiind în principal orientată către el, către soarta lui. Există un parcurs pe care-l străbate personajul Oedip, care îmbină laturi diverse ale personalității umane, de la un ambițios și egocentric om politic, la creator de “scheme” politice, la cercetător al propriei vieți, la bărbatul care iubește cu o pasiune de neoprit, la izbucniri nervoase când nu este ascultat, la omul care-și va înfrunta soarta și se va supune pedepsei cuvenite. Vlad Zamfirecu ne conduce prin acest parcurs, ne arată nuanțe și dă viață și carne personajului Oedip. Mă bucur cu sinceritate că îl văd pe Vlad Zamfirescu într-un spectacol regizat de Andrei Șerban și Daniela Dima, mă bucur că această întâlnire are loc pe scena Teatrului Bulandra.

Scenografia este simplă, curată, sobră, asigurând dinamism spectacolului, folosind două culori care-ți rămân pe retină, alb și roșu și care ne ajută să înțelegem simbolurile de iubire și crimă. Și, cel mai important, joacă alături de actori. Carmencita Brojboiu umple scena cu mobilier sau o golește de aceste “lucruri” și mai apoi găsește soluțiile potrivite pentru a rupe scena, pentru a ajuta starea de tensiune, dând loc ascunzișurilor pentru clădirea minciunii.

Luminile și imaginile proiectate sunt creații ale cuplului Radu Daniel-Cristi Niculescu, dar nu poate fi neglijată prezența lui Florin Manu, un excelent mânuitor al luminilor.

Prin Oedip, Andrei Șerban ne face un mare cadou acum în preajma sărbătorilor, și în plus ne propune, nu mai știu a câta oară, un teatru adevărat, care ne face să stăm nemișcați timp de două ore și jumătate, să gândim la ce este adevărul și minciuna ascunsă, de ce avem nevoie să vedem, să vedem lumina, să ascultăm vocea destinului nostru.

La finalul acestui spectacol pe care îmi doresc să-l revăd îl aplaud pe Andrei și echipa pe care o conduce, fără să mă scol în picioare (după cum îi este dorința), dar cu o mare admirație.

https://agenda.liternet.ro/articol/28342/Octavian-Neculai/Oglinda-adevarului-Oedip.html

“OEDIP” TEATRUL “BULANDRA” / SALA “TOMA CARAGIU”

Ileana Lucaciu (30 ianuarie 2024)

ACT CULTURAL UNICAT

Teatrul se zbate de la un timp cu tendințe de modernizarea conținutului dramatic și expresiei teatrale, dar foarte puține spectacole reușesc să convingă emoțional publicul. ”Oedip” de Robert Icke după Sofocle, în traducerea reușită a Irinei Velcescu, în regia magicianului ANDREI ȘERBAN, este un act cultural unicat, exemplar gândit pentru tendința modernizării teatrului, aducerea clasicilor în contemporaneitate.

În urmă cu milenii, grecii Sofocle, Eschil și Euripide au lansat tragedia clasică, în “epoca de aur” a lui Pericle. De atunci, dramaturgia a prins aripi, dar substanța scrierii anticilor a rămas vie prin tema esențială – Omul și personalitatea sa în acțiunea existenței. Englezul Robert Icke, regizor și dramaturg, este deținător a mai multe premii pentru demersul creator al adaptării unor piese din dramaturgia consacrată, clasică, de la cele antice la Shakespeare sau urmașii săi. În 2018 a prezentat la Teatrul Internațional din Amsterdam, Oedip după Sofocle. Transferă subiectul anticului Sofocle în zilele noastre, într-un … thriller psihologic, într-o piesă polițistă, dar respectă esența sa tematică – Omul aflat în căutarea identității.

Debutul acțiunii îl aduce pe Oedip în momentul final al campaniei electorale pentru funcția de președinte, când așteaptă rezultatul favorabil al voturilor. În “prologul” spectacolului Oedip, ca toți politicienii, promite multe prin intermediul presei care îl asaltează cu întrebări, iar printre promisiuni se află și aflarea adevărului despre moartea lui Laios, predecesor în funcția de președinte și documentul nașterii sale. “Prologul” manifestării electorale pare să anunțe subiectul unui spectacol de teatru politic. Derularea acțiunii trece apoi, în altă zonă, a unei analize psihologice în drumul căutării identității lui Oedip. El va afla adevărul despre identitate, despre patricidul și incestul făptuite fără voie. Regizorul Andrei Șerban abordează teatral memorabil transferul din antichitate în zilele noastre, a unei teme majore existențial – Omul și identitatea.

“Trilogia antică”, spectacol epocal, a fost marca din tinerețe a preocupării lui Andrei Șerban pentru rolul major astăzi al dramaturgiei din bătrâna Eladă. În “Oedip”, personajul Tiresias, enigmaticul prezicător, rostind și replici în greaca veche, reamintește de “Trilogia antică”, dar și de momentul lansării regizorului, la compania La MaMa din New York, condusă de Ellen Stewart. După o carieră internațională fulminantă, regizorul continuă calea revitalizării fenomenului teatral. Cu acest “Oedip”. Andrei Șerban și regizorul asociat Daniela Dima, alcătuiesc un spectacol modern, ritmat, cu suspans, cu trimiteri emoționale puternice și cu o nețărmuită grijă pentru interpretarea actorilor. Realizează strălucit, de pildă, Cerasela Iosifescu rolul Iocastei, alături de Vlad Zamfirescu în Oedip.

Pentru modernizarea tratării scenice, conceptul regizoral apelează la video proiecții (Radu Daniel) și la manevrarea luminii (Florin Manu), toate cu sens major pentru evidențierea subtextului conflictului și replicii. Scenografia concepută excelent de Carmencita Brojboiu este baza imaginii generale a spectacolului. Publicul va fi primit cu o primă proiecție pe fundalul scenei, cu imaginea arenei unui teatru antic, trimitere spre sala de spectacol de astăzi care îl găzduiește. Accentele discrete de video proiecții de dimensiuni și în locuri diverse intervin mereu reușit. Regizorul și adaptarea, vor a sublinia relația pasională a cuplului Iocasta – Oedip, relația de dragoste soție – soț, dar cu substrat și spre conceptul filosofic al lui Freud, mamă – fiu. Se aplică și video proiecții cu tabloul “Originea lumii|” de Gustave Courbet (tablou din Muzeul d`Orsey din Paris), cu sexul femeii. Finalul tragediei cu sinuciderea Iocastei și gestul disperat al lui Oedip de a își ucide ochii, se marchează răscolitor prin video proiecția unor ochi însângerați. La aplauze, actorii vor veni cu banderole negre pe ochi, cu excepția lui Vlad Zamfirescu (Oedip). Regizorul subliniază astfel tratarea temei, orbirea celor din preajma lui Oedip cel care a reușit tragic să își afle adevărul identității. Tendința modernizării teatrale prin proiecții, nu este de astă dată artificială. Scenografa Carmencita Brojboiu prin decor și costume susține viziunea regizorală. Decorul – sediu campaniei electorale pentru alegerea lui Oedip într-o funcție majoră, se transformă mereu. Este final de campanie, mobilierul se strânge, se face … curățenie. Decorul marchează sediul prin pereții laterali cu trimiteri spre miezul acțiunii. Un perete are geamuri imense spre lumină, celălalt, un lavator, un loc de spălat pe mâini, cu o mică oglindă. Toate amănuntele din decor, ca și elementul de mobilier, o canapea roșie, dețin sensuri simbolice pentru tema centrală a textului.

Cu bună inspirație, scenografa imaginează costumele moderne prin croială, colorate în principal în alb și negru. Spectatorii se pot mira de ce de la început sunt primiți de plasatoare îmbrăcate cu tricouri care poartă chipul lui Vlad Zamfirescu interpretul lui Oedip. Aceasta este uniforma tuturor celor implicați pentru a reprezenta tehnic campania electorală.

Portrete cu acest chip vor figura și la sediu acțiunii. Lumina este și ea manevrată insistent cu multe tonuri în roșu pentru a susține tensiunea tragică a conflictului. Am atenționat asupra imaginii generale a conceptului regizoral pentru că servește perfect transmiterea provocării de a înțelege și a judeca ce presupune descifrarea identității umane, tratată emoționant și în termeni teatrali inovatori.

Regizorul Andrei Șerban deține știința că pentru Marele Public important și principal este cum îi servește Actorul tema și subiectul acțiunii. Stâlpii temei căutării identității sunt Oedip și Iocasta, roluri consistente și dificil de rezolvat prin interpretare. Cerasela Iosifescu și Vlad Zamfirescu o întreprind admirabil. În adaptarea lui Robert Icke se pedalează mai mult pe importanța femeii în viața evoluției umane, pe Iocasta. Trecutul ei dramatic cu Laios când avea doar 13 ani și a născut un copil, ea vrea să fie trecut uitării. Acum, Iocasta are un soț pe Oedip cu o relație de iubire pasională pe care îl dorește intim, dar și cu o reușită în demersul politic pentru o funcție cu rezultat benefic pentru ea și familie. Cerasela Iosifescu reușește senzațional să sugereze la nuanță, ambițiile Iocastei, o femeie senzuală, abilă în relaționarea cu familia, cu un trecut care i-a afectat identitatea, personaj de mare complexitate. Purtând până spre final un costum în alb și negru, definitoriu pentru ambiguitatea personajului, interpretarea sa poate fi considerată o creație actoricească rar întâlnită. Monologul Iocastei provocat de obligativitatea conflictului de a își dezvălui trecutul tragic, rămâne o perlă a spectacolui cizelată de un mare biujutier în persoana actriței Cerasela Iosifescu. Tema identității Omului deținută de text obține astfel sclipire. Interpretarea acestui monolog lasă publicul cu respirația tăiată. Talent și inteligență sunt caracterizarea acestei mari actrițe. Vlad Zamfirescu este actorul activ și cunoscut din numeroase alte spectacole, unele independente. El se confruntă acum, cu personajul mitic Oedip adus în contemporaneitate și o face ireproșabil. Publicul va privi un Oedip care aspiră, se pare sincer, la o înaltă funcție publică și vrea să fie crezut prin dezvăluirea unor adevăruri. Când ele ies treptat la iveală, Oedip e copleșit și singurul refugiu rămâne relația chiar erotică cu soția Iocasta, aspecte remarcabil configurate de actor. Vlad Zamfirescu cu atenție sugerează ambițiile personajului, orgoliile, dorința de adevăr în viața socială, dar și înfrângerea în căutarea și descoperirea adevărului personal. Prin acest rol, Vlad Zamfirescu trece pragul spre compartimentul actorilor care prin capacitățile talentului deținut nu ar accepta orice proiect teatral derizoriu.

În cazul de față, Robert Icke amplifică intenția de a da iz contemporan piesei lui Sofocle, prin accente tematice sporite în relațiile actuale posibile într-o familie. Se trece la trimiteri spre familia Iocasta – Oedip, unde copiii au diverse atitudini de existență.

Fiica Antigona e preocupată de lectură personală, băieții sunt în conflict, unul e gay, altul părăsit de iubită. Tinerii din distribuție se achită corect de micile roluri, iar relațiile cu părinții sunt definite expresiv de regie. De referință pentru confictul major rămân însă, prezicătorul Tiresias, Merope, mama adoptivă a lui Oedip, Creon, șeful campaniei elctorale și fratele Iocastei, dar și alte personaje – argument pentru conflict, Șoferul și Corin. Dorința lui Andrei Șerban ca Tiresias să facă trimitere și spre capodopera sa ca regizor “Trilogia antică” se îndeplinește fascinant prin interpretarea Ioanei Ana Macarie. Rostind cu stare interioară replicile în română și în greaca veche, actrița furnizează mereu emoțiile iscate de conflictul prezicătorului ce bântuie ca o “fantomă” a adevărului în preajma familiei Oedip. Merope e mama lui Oedip în acte false și vrea să îi mărturisească după succesul în alegeri, acest adevăr. Manuela Ciucur compune minunat profilul unei femei simple, cu soțul pe moarte la spital pe care adevărul trâmbițat de Oedip referitor la certificatul de naștere, e de fapt fals. Relațiile cu familia fiului adoptiv sunt variat susținute de actriță cu forță expresivă. Lui Andi Vasluianu îi revine Creon, șeful campaniei electorale, personaj fragil ca intenții desenat în text. Actorul redă, cu pricepere, remarcabil, și posibilitatea ca acest Creon să fie duplicitar în intenții. Într-o singură apariție a Șoferului, Lucian Ifrim este nemaipomenit prin interpretarea unui om amărât implicat într-un accident tragic care a dus la moartea lui Laios. Într-un personaj discutabil configurat de text, Corin, reușește o apariție sugestivă Adrian Ciobanu pe intenția că personajul ar avea un sentiment special față de Iocasta.

Această adaptare de Robert Icke după Sofocle, mit devenit cazul Oedip, poate să poarte în titlu X nume pentru că este mereu actuală căutarea identității oricărei persoane indiferent de epocă. Spectacolul lui Andrei Șerban devine un exemplu cultural de inovație teatrală, reușit emoțional, de la care publicul pleacă provocat să gândească profund la aspectul realității. Va fi captivat de o aparentă piesă polițistă despre ce poate presupune personalitatea fiecărui Om. Este un autentic eveniment teatral premiera Teatrului “Bulandra” pentru mișcarea teatrală doborâtă de inovații teatrale fără conținut emoțional cultural.

http://ileanalucaciu.blogspot.com/2024/01/oedip-teatrul-bulandra-sala-toma-caragiu.html

ÎN LUMINA RECE A ADEVĂRULUI – OEDIP

Cristina Stancu (iulie 2024)

După luni de zile în care dorința de a merge la acest spectacol se tot amplifica de fiecare dată când nu reușeam să prind bilet, a venit iată momentul să ajung în sfârșit la mult vânatul Oedip căruia îi dau târcoale din ianuarie 2024. Și da, e zguduitor acest spectacol al Teatrului Bulandra din București, foarte bine articulat, foarte bine adaptat pentru vremurile noastre, foarte inteligent construit, dar și foarte dur, cumplit, aș spune. Regizorul Andrei Șerban este un titan și îi admir ingeniozitatea, vivacitatea și dragostea pentru teatru.

Adaptarea modernă a lui Robert Icke este în mare parte fidelă originalului, narațiunea este neschimbată în punctele ei principale, dar în același timp reușește să găsească o cale de a îmbina această tragedie a lumii antice cu realitățile moderne. Este o mare probă de virtuozitate să negociezi în așa fel cu sensurile și cu poveștile astfel încât să transformi un text atât de vechi în ceva atât de zguduitor pentru publicul modern. Am fost în trecut la spectacole de la care am plecat cu amara convingere că e prea greu să resuscitezi un text antic. Cu toate acestea, Robert Icke și Andrei Șerban, în asociere cu Daniela Dima, au reușit.

Oedip (Vlad Zamfirescu) nu mai e rege, ci președinte proaspăt ales, surprins în noaptea de dinaintea dezvăluirii rezultatelor electorale, cu câteva ore înaintea victoriei lui politice. Noaptea însă se transformă în noaptea Valpurgiei (de fapt mi se pare chiar mai crudă noaptea lui Oedip din spectacolul lui Andrei Șerban decât noaptea lui Faust din spectacolul lui Silviu Purcărete). Oedip află cine este cu adevărat, cât de fracturată este identitatea lui și cum el e un liant nefericit între Iocasta (Cerasela Iosifescu), Laios (personaj in absentia la momentul la care se desfășoară povestea, dar nu mai puțin marcant) și Merope (aceasta din urmă, mama adoptivă a lui Oedip, interpretată de Manuela Ciucur). Tot ce a construit până acum, cu onestitate, cu forță, cu principii solide și mai ales, cu dragoste, se dărâmă în fața ochilor lui. Deodată, destinul lui este sfărâmat nu de propriile acțiuni, ci de semnificația pe care acestea le capătă într-un sistem de referință pe care nu l-a cunoscut înainte. Robert Icke găsește corespondențe inspirate între textul original și adaptarea sa, modificând pe alocuri materialul narativ astfel încât povestea să rămână plauzibilă și inteligibilă pentru publicul de azi, uneori adaugă și motivații noi personajelor, nuanțându-le.

SPOILER ALERT! Dacă nu ați citit încă textul lui Sofocle sau dacă nu ați văzut încă acest spectacol, vă avertizez că urmează informații importante pentru desfășurarea poveștii, pe care poate ați vrea să le descoperiți singuri. SPOILER ALERT!

Oedip o iubește profund pe Iocasta și totuși află subit că Iocasta îi e mamă. Află că bătrânul pe care l-a omorât într-un accident de mașină la 18 ani era fostul președinte Laios, iar fapta lui e fie o binecuvântare (eradicând de pe lume o figură tiranică ce a zdrobit multe vieți pe parcursul existenței lui), fie un sacrilegiu (căci Laios îi era de fapt tată, tată în cel mai monstruos mod posibil, un tată care la rândul lui, ca într-un cerc vicios, l-a condamnat la moarte din prima clipă când a venit pe lume). Oedip pune tot acest iureș de informații cap la cap și adevărul îl împovărează, totul devine monstruos, otrăvit, viciat.

Totuși, în lipsa acestui Adevăr, dragostea lui pentru Iocasta s-ar fi manifestat liber, cu toată forța, iar verticalitatea lui ar fi schimbat poate societatea care l-a ales să-i fie reprezentant în bine.

Piesa pune o problemă spinoasă: e Adevărul aspirația supremă a existențelor noastre fragile? Putem suporta să trăim în lumina lui rece? Totuși nu putem concepe o lume fără Adevăr, ar fi un hățiș de minciuni și de corupție. Prioritățile noastre morale nu sunt chiar atât de stabile pe cât ni le imaginăm și poate că fericirea noastră depinde uneori de o fuziune insinuantă între adevăr și ficțiune.

Monologul Iocastei (așa cum îl rostește Cerasela Iosifescu) e sfâșietor, de o mare forță dramatică, visceral, o tiradă despre un trecut traumatizant, cicatrizat și până în acel moment închis. Iocasta s-a ridicat deasupra Răului care i s-a făcut, găsind resursele interioare de a răzbi, de a iubi din nou și de a rezista propriilor demoni interiori, iar acest act de rezistență nu e sublim de la un capăt la altul căci supraviețuirea, ne arată Andrei Șerban, e o chestiune de forță, de speranță, de reziliență, dar și de durere, dinți încleștați, furie și lașitate.

Tiresias (Ana Ioana Macaria) a fost integrat într-o manieră interesantă în poveste. Profetul orb din piesa antică, atât de respectat pe atunci, e privit acum, în context modern, ca un fel de Nostradamus popular, discreditat de o lume materialistă, care nu mai crede de mult timp în inspirații divine și preziceri, deși tocmai el e cel care poartă Adevărul. Faptul că Andrei Șerban aduce în discursul lui Tiresias inserții în greacă contribuie mult la autenticitatea personajului. Tiresias nu este astfel desprins complet din textul sursă și, mai mult decât atât, la un moment dat, el devine criptic pentru noi, publicul de azi, care îl percepem poate la primele apariții ca pe un cobe văicăreț, așa cum inițial îl percepe și Oedip. E o idee interesantă căci menținând aceste ocazionale inserții în greacă, ce în mod clar nu ne sunt inteligibile astăzi, pornim și noi, spectatorii moderni, spre deosebire de spectatorii antici, de la același scepticism ca Oedip. 

Sunt multe efecte interesante pe parcursul spectacolului care susțin mesajul general: oglinzile, proiecțiile fatidice cu ochii de piatră, ochii acoperiți ai orbului, ochii roșii multiplicați, ochii scoși din orbite (pentru a sugera, nu reprezenta, această atrocitate), proiectarea pe ecran a Sfinxului, dar cel mai mult mi-a plăcut Epilogul (precedat de un mesaj adresat spectatorilor, proiectat pe un ecran: Fără aplauze!) Astfel, tot ce s-a construit timp de două ore și jumătate, a fost desăvârșit de o imagine simbolică foarte puternică: toți actorii legați la ochi, cu excepția lui Oedip, toți pe scenă ținându-se de mâini. Oedip, care tocmai și-a scos ochii de disperare, e singurul orb dintre ei, dar singurul care vede, singurul care a avut întâlnirea tragică și iremediabilă cu Adevărul.

Oedip e un spectacol atât de trist și de răscolitor, aproape că te sufocă, un spectacol care te face să te gândești la propria condiție și la cât de nedreaptă e uneori existența noastră, în bătaia vântului, dar ordonată în sisteme morale sofisticate, în căutarea fericirii și totuși ajungând în cele din urmă să fim mereu martorii risipirii ei.

Mergeți la Oedip, merită “lupta” pentru bilete, este o experiență intensă, un spectacol care te schimbă, te face mai bun și mai aproape de adevărul teribil de a exista pe această lume. Mai mult decât atât, este un tur de forță, o construcție rafinată înălțată pe schelele unui text clasic care e mai aproape de noi decât ne-am închipui!

https://agenda.liternet.ro/articol/28973/Cristina-Stancu/In-lumina-rece-a-Adevarului-Oedip.html

DESPRE SECRETELE FAMILIEI CONTEMPORANE – FAMILY.EXE

Alexandra Ares (septembrie 2023)

Teatrul Bulandra a deschis, la Grădina Icoanei, stagiunea cu o premieră absolută românească despre familia contemporană, un fel de unicorn teatral care merită să fie admirat. În general, este o raritate ca o piesă scrisă de un autor român să fie pusă pe scenă atât de rapid după ce a fost scrisă și să păstreze acea prospețime a contextului care a inspirat-o, cu referiri savuroase la viața curentă la care orice spectator poate reacționa cu plăcere. În cazul lui Mimi Brănescu, un dramaturg foarte jucat, ajută, desigur, faptul că talentatul autor și-a făcut deja un nume la ProTV cu serialul de mare succes Las Fierbinți.

Trăim vremuri interesante, fabuloase din punct de vedere dramatic, care se reflectă cu o bogăție și o viteză fantastică pe Netflix, HBO și alte platforme de streaming, ca să nu mai vorbim de Internet, dar care stau încă departe de scenele teatrelor de stat din România care continuă să graviteze spre trecut, abstract și diverse cărări deja bătătorite. De fapt, principala plângere pe care au aud de la spectatorii din București, indiferent de vârstă, este că sunt prea puține piese noi și foarte puține piese românești noi. În general până și piesele “noi” care se montează sunt scrise cu 10-20 de ani în urmă, iar autorii, conștienți de aceste decalaje, încearcă se le scrie într-un mod cât mai general și ‘neperimabil.

Familia românească s-a schimbat după 1990. În unele familii, au apărut rude bogate și sărace ceea ce a complicat dinamica mai egalitariană din trecutul comunist. Mimi Brănescu explorează cu inteligență aceste schimbări sociale în noua lui piesă, evitând stridențele care fac ca multe seriale românești să fie încă sub cele străine. Alte familii s-au scindat din cauza emigrației, după cum explorează Alexandra Badea în drama Exil, selecționată în FNT 2023, dar omisă, pe nedrept după părerea mea, din nominalizările UNITER. (Desigur, acum că Badea a câștigat în 2023 premiul pentru teatru al Academiei Franceze pentru întreaga operă dramaturgică de până acum, oportunismul românesc va compensa pe viitor această nedreptate.)

Family.exe este o combinație dibace de déjà vu din multe alte piese și filme reconfigurată în ceva autentic, garantat să aibă priză la public. Este un fel de Mușatescu pentru secolul 21, unde un alt pater familias trece printr-o criză sufletească pricinuită de cei presupus dragi. Voi încerca să prezint piesa fără a divulga intriga care, cam ca într-un film de Agatha Christie, va fi o sursă de delectare graduală pentru spectatori.

Fiecare familie are un membru mai realizat decât toți ceilalți, în general un bărbat plin de forță care îi ajută pe toți ceilalți. De afară pare invincibil, și este invidiat. Dar și acest individ este, în definitiv, un om care are nevoie de afecțiune, încredere și reprocitate. Piesa începe în living-ul de mare lux a unui astfel de specimen care își convoacă toată familia și pe cel mai bun prieten pentru a-i anunța că vrea să le comunice ceva important. Scenografia spectaculoasă a lui Andu Dumitrescu propune un decor modern, făcut din module ce subliniază luxul contemporan și oferă multe spații de joc.

Ca structură, piesa lui Mimi Brănescu are, așadar, forma ingenioasă a unui “whodonit” în care un detectiv adună toți suspecții în sufragerie pentru a rezolva o crimă care se dezvăluie treptat și a cărui autor nu este divulgat decât la sfârșit. Spun ingenioasă, pentru că intriga nu este polițistă, iar “crima” sau “crimele” fiecărui personaj sunt de natură relațională.

Scriitura e foarte bună, în cheie realistă, combinând cu dexteritate comedia cu drama, exploatând frivolitatea locului comun ca mecanism de dezvăluire a tragismului condiției umane. Ca în orice familie, există paraziți, mai mult sau mai puțin justificați, mincinoși și trădători. Fiecare membru cunoaște slăbiciunile celorlalți și le apasă toate butoanele. Nimeni nu e perfect. De unde, metafora ideii de fișier executabil (.exe) în sistemul de operare din titlu, cam corupt, care ar beneficia de un reboot. (Un fișier executabil este un tip de format de fișier folosit pentru a rula o bucată de cod sau a lansa un program software atunci când este executat.) O idee ofertantă dramatic, dar nedusă până la capăt. De fapt, singurul lucru pe care îl reproșez acestei piese este faptul că nu are o replică, sau un scurt schimb de replici, care să exprime metafora titlului și să-l justifice. Desigur, totul este explicat cât se poate de clar în textul de prezentare al piesei de pe website-ul Teatrului Bulandra, dar nu este suficient. O omisiune neobișnuită la un profesionist ca Mimi Brănescu.

Dincolo de această mică scăpare, spectacolul regizat tot de Mimi Brănescu, este în general puternic și modern. O dramedie inteligentă și foarte bine construită, cu partituri generoase pentru toți actorii care le-au interpretat cu mare plăcere, dar cu carismă și iscusință vocală inegală. În anii ’80 și ’90 fiecare actor de Bulandra, indiferent de vârstă sau de cheia lui dramatică, avea ceva de neuitat, era “un monstru sacru,” și spectatorii continuă să vină la acest teatru cu așteptări la fel de înalte. Gheorghe Ifrim portretizează convingător pe Laurențiu, omul de afaceri care are o epifanie care-i dă viața peste cap, și pare pe deplin potrivit ca tip uman. Din păcate, îi lipsește dicția impecabilă și sonoritatea vocilor altor colegi de scenă, cum ar fi Cornel Scripcaru, Andi Vasluianu sau Manuela Ciucur. Desigur, Gheorghe Ifrim are rolul cel mai greu, cu cel mai mult text. Dar deseori vorbește prea repede și pierde pregnanța cuvintelor. Un spectator avizat de lângă mine se întreba cu voce tare cum ar fi fost acest rol în interpretarea unui Jack Lemmon sau Vlad Zamfirescu, tipuri diferite, dar, cum se spune în engleză, “A list actors.”

Pe de altă parte, Cornel Scripcaru ne delectează cu un rol de compoziție mic dar superb (și foarte bine scris) ca pictor autor de peisaje abstracte care trăiește pe spezele bogatului cumnat, acel profitor din orice grup uman care mereu comandă meniul cel mai scump când plătește altcineva, și care nu ratează nici o petrecere, mai ales cele la care nu e invitat. Ca de obicei, timing-ul comic al lui Scripcaru e de mare clasă. De asemenea, Andi Vasluianu are o prestație foarte bună în rol de lichea. Deși rolul lui este cel mai schematic scris, și un pic previzibil, Vasluianu se achită de el ca un adevărat actor de Bulandra. (Pentru un rol mai pregnant al acestui talentat actor recomand spectacolul Măsură pentru măsură, adaptarea lui Cosmin Stănilă după Shakespeare în regia Dianei Mititelu). În fine, cel de-al doilea Ifrim din distribuție, Lucian Ifrim, are și el un rol de compoziție minunat realizat, în rolul amantului mamei, un tip in costum de yoga cu probleme de respirație, care tace și scoate sunete ciudate cam tot spectacolului, pentru a livra, cu multă sensibilitate, monologul de concluzie al piesei, despre importanța familiei în ciuda multiplelor cusururi ale fiecărui membru.

Dintre doamne s-a distins Manuela Ciucur care a portretizat cu talent și prezență scenică o soacră modernă, nuanțată, spirituală, departe de clișeul soacrei rele portretizat în tușe groase în toate serialele și telenovelele românești. O soacră emancipată, care ține la calitatea ei de femeie, indiferent de vârstă și fără a fi ridicolă, care explică fiului că o soție are nevoie de mai mult decât să își aștepte soțul cuminte acasă și cadouri pe care să le etaleze când iese în lume. Spre finalul piesei, scriitura împinge această emancipare într-o zonă de vulgaritate teribilistă, cam gratuită. Aducerea în discuție, pe șleau, a dimensiunii “macaralelor” bărbaților este clar o noutate în teatrul românesc (mult făcută în filmul și romanul străin). În principiu, nu-am nimic împotriva aducerii ei pe scenă, adecvat, pe ideea că nimic din ce e omenesc nu poate să ne fie străin. Totuși este puțin probabil că cea mai emancipată mamă ar discuta așa ceva cu fiul ei în legătură cu un tată răposat, chiar dacă ar vrea să-i plătească fiului o poliță pentru o altă impertinență. Ideea regizorală susține, se pare, ideea că, în focul pasiunii, părinții și copii o iau deseori pe miriște.

În rolul Andreea, soția destul de comună a marelui om de afaceri, soție care stă acasă și merge des la sală, Oana Tudor are o creație adecvată. Poate pentru a evita clișeul, regia nu a mers pe soția trofeu, cum au de obicei bărbații bogați, dar nici nu a reușit să o facă memorabilă cum ar fi putut fi alte variante de casting. Poate că Oana Tudor ar fi fost mai potrivită pe rolul sorei Polixenia, rol care a fost încredințat, cam nefericit, Paulei Niculiță. Este posibil ca și aici regia să fi mers intenționat pe mediocritate și pe “micime”, dar în teatru și “micimea” trebuie livrată cu fler și voltaj artistic, după cum demonstrează magistral Cornel Scripcaru, iar vocea trebuie să aibă capacitatea să treacă mai bine rampa.

Chiar și cu acest casting, care ar fi putut să fie, pe alocuri, mai inspirat, premiera piesei Family.exe a lui Mimi Brănescu mi-a mers la suflet și deschide cu succes noua stagiune a Teatrului Bulandra.

Părăsind teatrul și aruncând o privire spre celelalte afișe dinspre frumosul parc al Grădinei Icoanei am observat pe toate semnătura regizorului ca autor de spectacol, o găselniță pur românească, care emulează filmul de autor. Dacă în cazul lui Mimi Brănescu (sau al Alexandrei Badea) acest lucru este îndreptățit, în cazul spectacolelor cu dramaturg și regizor diferit nu este chiar corect. La Londra și New York, centre teatrale cu sindicate puternice ale dramaturgilor, afișele merg în continuare pe stilul clasic.

https://agenda.liternet.ro/articol/27946/Alexandra-Ares/Despre-secretele-familiei-contemporane-Familyexe.html

O FAMILIE EȘUATĂ PE SCENA TEATRULUI BULANDRA

Doina Papp (14 septembrie 2023)

Pentru cine e familiarizat cu scrisul și cu temele din piesele lui Mimi Brănescu (fără a lua aici in calcul scenariile), Family.exe, în premieră acum la Teatrul Bulandra, nu e o surpriză.

Nu demult într-un text regizat la fel ca și acum de autor la Teatrul Metropolis cu numele Și negru și alb și gri, reluat mai apoi la Național cu titlul Cazul acuzativ autorul, mai limpede în intenții și mai aprig în verdicte decât acum, radiografia exemplar și dureros de adevărat metehnele dintr-o familie de pe la noi cu încrengăturile ei seculare, dependența ipocrită și gustul de cleveteală propriu balcanicilor. De data asta evoluând în pas cu era electronicii e luată în calcul și această sursă a fericirilor și nefericirilor noastre ca oameni contemporani, dependenți de telefon, calculator, rețele de socializare etc. Așa încât încă din titlu – Family. Exe – Mimi Brănescu ne atrage atenția asupra acestui personaj nevăzut care se insinuează în viețile celor care mai cred în familia tradițională. Nu știu dacă să plâng sau nu după povestea iscată de găsirea unui jurnal la moartea celei care nu avusese curajul să spună ce gândește din Cazul acuzativ, considerând că autorul e mai aproape de realitate pornind de la un mesaj de pe mobil? Probabil că nu, de vreme ce în final tot despre singurătate e vorba și lipsa de comunicare acolo unde aceasta ar trebui să fie presupusă.

Când în prima scenă e anunțat pretextul convocării familiei de către personajul principal, respectiv apelul telefonic fără răspuns, am crezut că vom suspina meditând la ineficiența acestui instrument în care ne-am pus toate speranțele. Că tot e la modă încercarea de a-i bara agresiunea în viața noastră. Doar că după un interogatoriu cam lung, presant, autorul se dezlănțuie instrumentând un pamflet fără dihotomii, adică eroi pozitivi și negativi, fiindcă la urma urmelor fiecare dintre personaje are dreptatea lui. Poate că sunt justificate pretențiile de adevăr ale celui cu telefonul, bogatul familiei care i-a cam făcut dependenți pe ceilalți de averea lui, dar tot atâta dreptate par să aibă și soția neglijată care-și recunoaște adulterul, și fratele tolerat, fără prea multe principii morale și mama care se răzbună pe un trecut de oprimare evadând într-un trai libertin și sora care-și dezvăluie complexele născute din succesele fratelui și cumnatul excentric, narcisist, aparent exclus de la dezbatere… Evident toate aceste drame mărunte se dezvăluie gradat atingând cotele unui scandal tipic românesc, în stil mahalagesc. Și asta în ciuda aparențelor de viață stilată induse de decorul-carte poștală al lui Andu Dumitrescu dar care doarme în scenă ca și simțul de răspundere al celor prezenți. Ce-i drept o vază se sparge în busculada iscată la un moment dat sub privirile disperate ale proprietarului casei. Prea puțin totuși. Părăsit de toți cei incriminați, puși să-și recunoască minciuna, stăpânul casei și al familiei exe realizează că a trudit degeaba la bunul trai al său și al celorlalți. Singur pe mormanul de bancnote se simte ca măgarul lui Buridan de pe afiș, și poate se va trezi la realitate. Asta în altă piesă de Mimi Brănescu dacă va descoperi că merită să o scrie. În fine, de prisos să mai spunem că replicile sunt când savuroase, când amare când cu tâlc ascuns, că surpriza face parte și ea din tehnica de succes a autorului, doar că prea multa hăhăială din public s-ar putea să indice că drama de dincolo de pojghița de umor nu e mereu descoperită. Ar fi păcat, pentru că Mimi Brănescu nu scrie degeaba ducând mai departe cu succes buna tradiție a satirei din dramaturgia românească unde râsu-plânsu e nelipsit chiar dacă fără prea mare efect de bonificare umană în timp, cum se vede.

Spectacolul de la Bulandra, beneficiind de regia autorului, actor la bază mizează evident pe interpreți. Corect distribuiți aceștia încearcă să-și impună personajul cât mai adecvat și să convingă în pas cu conflictul dramatic. Gigi Ifrim e întotdeauna bucuros când are de jucat și altceva decât comedie pură. Ar putea să adauge însă trăirilor interioare un pic mai multă atitudine, în ton și gest fiind mai atent și cu emisia vocală. Manuela Ciucur joacă în echilibru aparenta frivolitate și drama ascunsă a mamei, cu o tehnică scenic verificată, impecabilă, Cornel Scripcaru e savuros și surprinzător ca de obicei, singurul ce pare scos din tastele unui programator. Soția revoltată are în Oana Tudor dimensiunile minoratului, categorie pe care o reprezintă ca și Paula Niculiță într-un rol de mai mici dimensiuni. Trece prin scenă cu carisma-i bine cunoscută Andi Vasluianu (merita totuși un rol mai consistent), iar Lucian Ifrim, după câteva reprize de comic burlesc produs de un tic inventat probabil de autor, face un salt surpriză la postura celui pus să rostească în final tristul adevăr despre această familie ce se cere resetată.

Un spectacol onorabil, necesar, prin care teatrul contemporan își justifică denumirea și prezența într-o societate căreia-i fuge pământul de sub picioare. Dacă nici familie nu mai e…

https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/o-famile-esuata-pe-scena-teatrului-bulandra-2299987.html

PREMIERĂ LA TEATRUL ”BULANDRA”: ”FAMILY.EXE” – DESPRE SINGURĂTATE ȘI DURERE ÎN C*R

Gabriela Hurezean (19 septembrie 2023)

Seria premierelor autumnale a fost deschisă de Teatrul ”Bulandra” cu un spectacol remarcabil, ”FAMILY.EXE”, de Mimi Brănescu, autor al piesei și a transpunerii pe scenă. Vei petrece o oră și 45 de minute controbăind prin secrete de familie și dezgropând adevăruri usturătoare. Vei înțelege de ce, uneori, familia e o condamnare cu executare, în acel ”acasă” la fel de ospitalier ca o închisoare de maximă siguranță. Din care, evident, n-ai cum să evadezi. Vei mai înțelege că, oricâți bani ai avea, nu poți cumpăra nici iubire, nici compasiune, nici loialitate.

Gheorghe Ifrim conferă emoție și consistență personajului său, Laurențiu. După ce s-a dat de-a berbeleacul cu mașina, scăpând cu viață printr-un miracol, omul începe să-și sune rubedeniile: nevasta, mama, sora, cel mai bun prieten. Nu-i răspunde nimeni. Stând pe o bancă murdară și uitându-se după ciori, Laurențiu are o revelație devastatoare: ”Sunt un om singur, înconjurat de oameni pe care îi doare în cur de mine.” Aprofundând tema, înțelegi de ce. Laurențiu muncește ca un robot isteric pentru a câștiga tot mai mulți bani. Are nevoie de mulți bani pentru că asta îi hrănește orgoliul de a fi un mic Dumnezeu pentru familia sa. Care, pe nesimțite, din prea multă ghiftuială cu orice, devine o șleahtă de profitori. Luându-și prea în serios rolul de pater familias, de stâlp al casei, Laurențiu nu-i permite soției să se ostenească la vreun loc de muncă. Andreea (Oana Tudor) se bucură de cadourile scumpe primite de la soțul afacerist de succes, dar, ca orice nevastă cu prea mult timp liber, își caută o oază de altceva, cu altcineva. Lungul șirag de perle primit de la soț nu mai reprezintă un lanț zăvorât întru fidelitate veșnică. Fapt care îi va aduce o etichetă nemiloasă: ”Ești o curvă care miorlăie după un prost.”

Andi Vasluianu este Tobi, prietenul lui Laurențiu, acel gen de prieten în care vede fratele pe care nu l-a avut niciodată. Personajul este construit în crescendo și descrescendo, ambele foarte bine articulate. Dacă toate celelalte personaje pot avea o scuză pentru ceea ce au făcut, Tobi e cel care nu merită strop de empatie. El este taurul comunal. Armăsarul. Obsedatul care își încearcă norocul la toate purtătoarele de vagin. Expresie concludentă a sintagmei ”bărbații sunt porci”. Dar, ceea ce e mai grav, pe lângă toate conotațiile zoo, Tobi are o trăsătură de caracter definitorie: lașitatea. Andi Vasluianu conferă personajului său toate caracteristicile care îl fac perfect viabil: cinism, blazare, șiretenie, manipulare, minciună, trădare. Odată demascat, are loc aria cea mare: Tobi se tăvălește ca o babă nebună, apoi dă bir cu fugiții.

Sora lui Laurențiu, Polixenia, primește o întruchipare nimerită în interpretarea Paulei Niculiță. Poli urăște sincer pe toată lumea. Inclusiv pe mama proprie. (”Te-ai umplut de muci degeaba, Hecuba!”), își tratează bărbatul ca pe un cățel supus, iar pentru fratele generos n-are decât invidie și ranchiună. Nici cu această piesă, Mimi Brănescu nu se dezice de umorul său specific, infailibil. Poli este ”ciufută din naștere, singurul copil din maternitate care se uita urât la maică-sa.” Soțul Polixeniei, Anton, îi oferă lui Cornel Scripcaru o partitură luxuriantă, pe care, însă, o aproximează elansat. Intrarea în scenă e apoteotică: Anton are un tic, o mișcare necontrolată a bărbiei. Trăsătură de reală expresivitate, pe care, însă, actorul o pierde pe drum, devenind un simplu spectator care șade, tace și roade ceva dintr-un bol. Pictor neînțeles (sau ratat?) are și el replici purtând marca inconfundabilă a lui Brănescu. Iată cum își descrie opera: ”Nu este un copac care am vrut să fie câine. E un copac care aspiră să fie câine. Acel tablou reprezintă aspirația unui copac. Și ce numești tu tufiș, nu este nici tufiș, nici lăcustă. Este reflexia unui curcubeu în ochii unei albine.”

O creație de zile mari performează Manuela Ciucur în rolul mamei. E femeia care ”se ține bine”, care mai vrea să trăiască, deși doarme toată ziua pentru a nu simți durerea, care mai vrea să iubească și să fie iubită. Copiii au crescut, ar fi momentul să se bucure și ea de viață și chiar o face, în compania lui Marian, alintat Mery. Solară, frumoasă, grațioasă, jucăușă, Mama asistă neputincioasă la nefericirea copiilor săi. Pentru că, de la un punct, rolul Mamei se încheie. Nu mai are cum să vindece traume, când vindecarea depinde numai și numai de voința celor răniți. Sau autorăniți. În rolul lui Marian, noul iubit al mamei, Lucian Ifrim aduce surpriza finală a spectacolului. A asistat la dezbaterea toxică, a tăcut, nici nu s-a mișcat de pe scaunul lui, pentru ca, la sfârșit, după ce toți ceilalți au devenit una cu pământul, să spună el câteva cuvinte edificatoare. Edificatoare pentru personajele poveștii, dar și pentru spectatorii care au un deja vu la ”FAMILY.EXE”. Noua creație a lui Mimi Brănescu face parte din acea categorie de încărcături pe care le iei cu tine, acasă, pentru a le cerceta și a le desluși tot mai adânc.

https://www.muzesiarme.ro/2023/09/19/premiera-la-teatrul-bulandra-family-exe-despre-singuratate-si-durere-in-cr/?fbclid=IwAR08dILdz-Zv1pLMWVqtL06w92ljyDRhuB_eYGOj4cAeulQPKlYVsnKhzEA

JURNAL DE BUCUREȘTEAN | FAMILIA LUI BURIDAN

Horia Ghibuțiu (25 octombrie 2023)

„Family.exe”, spectacolul lui Mimi Brănescu de la Teatrul Bulandra, scrutează celula de bază a societății românești moderne.

Frumusețea unui text care stă la baza unui spectacol – în cazul „Family.exe” al dramatugului-regizor Mimi Brănescu, unul inteligent și spumos, aș zice, demn continuator al teatrului satiric românesc – e sporită de faptul că lasă loc liber interpretărilor.

Așa e și afișul noului spectacol din repertoriul Teatrului Bulandra, în care vedem un măgar ce tronează pe un purcoi de bani. În interpretarea mea, aduce izbitor cu personajul din „Shrek”, dar îmi pare, totuși, că aș pleca după fentă dacă aș căuta asemănări ale aceluia cu personajele dintr-o familie de azi din România.

Mai degrabă e o reprezentare a ceea ce e cunoscut drept „L’âne de Buridan”, măgarul care s-a prăpădit, fiindcă a fost incapabil să se hotărască dacă să-și potolească mai întâi foamea sau setea. Și face aluzie la protagonist, care, neputându-se decide între a-și susține pecuniar, în continuare, rudele și apropiații sau a le spune adevărul verde-n față, rămâne fără familie.

La începutul spectacolului, mi-am amintit de vorba veche, potrivit căreia prietenii sunt cadoul de la Dumnezeu, ca o formă de compensație pentru familia pe care ne-a dat-o.

Însă în „Family.exe”, nici pe prieteni nu ne mai putem baza în ziua de azi. Familia, în această felie de timp pe care pune lupa Mimi Brănescu, adică prezentul, ne exploatează, trădează, sufocă, indignează. Iar prietenii ne încornorează. Nu răspunde nici dracu’ la telefon. Nu răspunde nimeni când, după tot ce am făcut pentru ei, în sfârșit am avea și noi nevoie de ei, nu doar ei de noi.

Familia e comică, desigur, cu condiția să o poți privi din afară, adică să nu faci parte din ea. Căci din interior pare, deloc amuzant, echivalentul unei condamnări pe viață, fără posibilități de evadare. Ați dedus, din această serie de spoilere, ce ne propune Brănescu în piesa din noua stagiunea teatrală: o meditație tragicomică despre o familie contemporană din România.

„Family.exe” – un titlu care nu dă din coadă până nu te prinzi că, în aceste vremuri guvernate de calculator, noțiunea de familie e un program care pare să aibă nevoie de actualizări – aduce în prim-plan actori pe care se sprijină punerea în scenă: protagonistul Gheorghe Ifrim și „secundarii” Cornel Scripcaru (o notă în plus pentru acest actor cu o nouă prestație mare într-un rol mic) și Lucian Ifrim.

Deconectant și răscolitor în același timp, spectacolul poate miza pe sute de reprezentații, întrucât umorul lui Mimi Brănescu e neperisabil. Nu va fi nestemata stagiunii, dar nici nu și-a propus asta.

https://zilesinopti.ro/2023/10/25/familia-lui-buridan/

RADIOGRAFIE IZBUTITĂ A PREZENTULUI

Ileana Lucaciu (21 noiembrie 2023)

Publicul se va amuza la acest spectacol de lansare a stagiunii de toamnă la Teatrului “Bulandra”. Amuzamentul va fi însă, dublat de constatarea dramatică a comunicării într-o familie din zilele noastre. Comunicarea se rezumă astăzi, în principal la interesele personale și banul dictează relațiile. “Family. Exe” este “un spectacol de Mimi Brănescu”, autorul piesei și regizorul. Scenarist, dramaturg, regizor și actor la bază, Mimi Brănescu și-a afirmat personalitatea creatoare în filme, la televiziune și în teatru. Tema de bază preferată de dramaturg și scenarist, rămâne relația de comunicare fie în familie, fie într-un segment social. De la debutul în teatru cu piesa “Bigudiuri”, urmat apoi de “Gunoierul”, “Genul acuzativ” și alte piese, până la scenariul serialului de succes “Las Fierbinți”, Mimi Brănescu inspirat a realizat adevărate “radiografi” ale relațiilor interpersonale.

 În “Family. Exe” dramaturgul continuă demersul și propune un subiect actual prin analiza relațiilor din fanilia lui Laurențiu. Acesta este un om de afaceri cu rezultate consistente financiar, înstrăinat de rudele care îl solicită doar pentru bani. Laurențiu își convoacă întreaga familie să îi dea un răspuns de ce nimeni nu a deschis telefonul la apelul său când a avut un accident cu mașina. Conflictul se susține în principal, prin o serie de monologuri – răspuns la întrebare lui Laurențiu dat de fiecare personaj – Mama venită cu Marian, amantul ei, soția Andreea și Tobi, prietenul omului de afaceri, dar și amantul soției, Polixenia, sora lui și Anton. Personajele se caracterizează prin esența acestor monologuri. Dialogul este susținut prin replici încărcate de umor, dar cu un substrat amar.

În calitate de regizor și în urma experienței sale ca actor, Mimi Brănescu se bazează pe interpretarea actorilor. Regizorul nu apelează la curentul efectelor vizuale cu proiecții, etc. Pentru îndrumarea actorilor și susținerea relațiilor dintre personaje este folosit decorul lui Andu Dumitrescu, simplu și atractiv în prezentarea livingului modern din vila lui Laurențiu, compus din module diverse. Spectacolul are ritm, tensiune, iscate și de scurte pauze în dialog, survenite din tăcerea de câteva clipe a personajelor aflate în căutarea răspunsului la întrebarea capului familiei, un om harnic în afaceri.

Laurențiu este personajul central și Gheorghe Ifrim îi acordă o interpretare meritorie prin modul subtil de a marca nefericirea interioară a celui lipsit de afecțiunea familiei care îl tratează doar ca un suport financiar, dar și vinovăția sa că nu a găsit o cale de dialog major cu cei apropiați. Excelentă este Manuela Ciucur în prezentarea Mamei, o femeie frivolă cu pretenții de vedetă în carieră, preocupată de interese personale. “Pictorul” Anton prin Cornel Scripcaru obține aplauzele publicului pentru monologul satiric în care personajul exprimă credința sa în … “arta modernă” pe care dorește a o servi. Interpretarea actorului este admirabilă. Soția Andreea, neglijată de soțul aflat mereu în deplasare pentru afaceri, revine Oanei Tudor. Cu măsură actrița arată duplicitatea și cauzele adulterului acelei femei afectată și de singurătate. Cu pricepere definește Andi Vasluianu pe Tobi, amic cu Laurențiu, dar și amantul soției, lipsa de caracter a personajului. Paula Niculiță creionează insuficient profilul Polixeniei, sora care crede că fratele trebuie să îi susțină financiar familia. Un rol de compoziție , Marian cel cu probleme de sănătate, amantul mamei, este cu finețe interpretat comic de Lucian Ifrim. Relațiile dintre personaje sunt bine susținute de întreaga distribuție care demonstrează plăcerea interpretării unei piese cu partituri în care actorii cred.

“Family. Exe” este un spectacol reușit, de satiră cu subtext dramatic la adresa comunicării într-o societate dominată de interesul meschin pentru bani. Publicul va aplauda acest spectacol captivant prin veșmântul comic, bogat în ținte spre realitatea curentă.

http://ileanalucaciu.blogspot.com/2023/11/family-exe-teatrul-bulandra-sala-toma.html

O COMEDIE NOU-NOUȚĂ: AZILUL DE MOARTE

Doina Ruști (Ficțiunea, nr. 186/97, 27 noiembrie 2023)

Vă amintiți că sâmbătă a plouat toată ziua, anunțându-ne că e toamnă, iar la București, în serile cu ploaie e obligatoriu s-o iei spre Grădina Icoanei și să intri la Bulandra, unde e foarte ușor să rămâi în poveste, mai ales când scena e privită de pe trei laturi. O piesă bună anti-depresie este Azilul de moarte, una dintre noutățile acestei stagiuni. N-o luați în sens dramatic! E vorba despre moarte, dar e comedie. Și nu orice fel, ci un spectacol tonic și inteligent, marca Dabija, cu lume multă și acțiune susținută. Exact o poveste bună de început anotimpul rece.

Azilul de moarte de Georges Contamin este o replică la Gorki, dar în registru comic, excelent tradusă de Violeta Popa, renumită în lumea teatrului pentru versiunile românești ale multor piese de succes.

Spectacolul se derulează într-un decor pe cât de simplu pe atât de sugestiv prin elaborarea detaliilor, pentru că deși totul e la vedere, mereu apare câte o fereastră cu un spânzurat, câte o ușă care duce în zonele misterioase ale azilului, loc al unei acțiuni cu multe mistere, situate parcă într-un cub al lui Rubik. Totul începe cu o crimă, care îl aduce în scenă pe inspectorul Laurent Pruvost, jucat de Andrei Huțuleac, cunoscut pentru inventivitatea sa scenică, un personaj care preia cu umor însușirile clasice ale detectivului, un Poirot caricatural, însoțit de un subaltern pe măsură (jucat de Mihai Bisericanu). Restul piesei se colează pe tiparul genului crime, dar în registrul unei comedii jucate cu vervă, fără timpi morți, fără să-ți dea răgaz să te gândești la deznodământ, despre care trebuie spus că este imprevizibil și pe deplin satisfăcător.

Într-un azil de bătrâni se pot întâmpla multe, iar personajele din acesta sunt creatoare, dispuse să intre în jocul aparent condus de Pruvost.

În mare, șase personaje sunt în căutare de autor, pe care îl găsesc într-un mod ingenios –șase bătrâni jucați de Camelia Maxim, Dana Dogaru, Antoaneta Zaharia, Radu Amzulescu, Manuela Ciucur și Carol Ionescu (în rol dublu). În opoziție, personalul azilului, cu puteri absolute, de la directoarea cu viață secretă (Rodica Lazăr), la asistenta medicală Magalie (Maria Veronica Vârlan), la bucătar (Ioan Paraschiv) și la organizatorul de karaoke (Carol Ionescu), toate nu doar personaje în mod tradițional cu potențial antagonist, ci și declanșatoare ale câte unui nod conflictual în supraetajata acțiune.

Pe măsură ce povestea înaintează, au loc și modificări în situarea personajelor față de prima treaptă a conflictului, ceea ce întreține suspansul, dar mai ales o legătură constantă a spectatorului cu fiecare personaj.

Regia lui Alexandru Dabija se modelează aici pe genul piesei, nu insistă pe “ornamente” regizorul nu este preocupat de o poetică a vizualului, ca în alte spectacolele ale sale, ci insistă pe jocul de ansamblu, esențial într-o comedie spumoasă. Construită stilistic cu acuratețe, Azilul de moarte este fixată la granița dintre parodic, mister clasic și spectacol generalist. Tradusă special pentru Teatrul Bulandra, e reprezentată pentru prima oară la noi, în această stagiune, și aș zice încă o dată că e făcută pentru a te menține în cel mai alert ritm al vieții.

https://fictiunea.ro/2023/186/art6/

COMICUL TRĂIEȘTE BINE MERSI ÎN „AZILUL DE MOARTE”

Horia Ghibuțiu (17 noiembrie 2023)

Noua premieră de la Teatrul Bulandra, regizată de Alexandru Dabija, e o demonstrație de aranjare cu dichis a unui schelet ușurel.

La intersecția fină dintre vodevil și comedie de situații, noua piesă a regizorului Alexandru Dabija, „Azilul de moarte”, după Georges Contamin, își atinge scopul de a ne furniza o sursă de divertisment cinstit pe scena unui teatru consacrat de montări serioase: stârnește hohote oneste, nu de complezență.

E, cum sună descrierea oficială, „un policier deștept și plin de umor, dar și o comedie cu accente sociale – un spectacol despre prejudecăți, oameni aflați la limită, jocuri ale minții, dar mai ales despre cum nimic nu e niciodată ceea ce pare”.

Nu știam că influentul Sandu Dabija nu mai făcuse nicio comedie polițistă, până în momentul în care am asistat la o repetiție a spectacolului, la finele căreia reputatul om de teatru mi-a acordat un interviu, precizând:

„E un spectacol terapeutic, cred, și pentru mine, și pentru actori și sper că și pentru public. E ceea ce se cheamă «un spectacol de gen», nu vrea altceva decât ceea ce este – o comedie polițistă. N-am făcut în viața mea așa ceva, mi-am dorit întodeauna – e una dintre dorințele mele secrete – și îmbătrânind, apropiindu-mă de o zonă în care renunțările sunt mai numeroase decât avânturile, m-am gândit să apuc să fac o comedie polițistă”.

Iată că a apucat și bine a făcut! M-a făcut să râd sănătos, chit că de surse facile de umor, dar să și mă gândesc îndelung, așa cum am făcut-o la precedentele spectacole pe care i le-am văzut relativ recent: „Viforul” (o declarație de independență față de istoria noastră scorțoasă, intangibilă, imposibil de interpretat decât în cheie sforăitoare) și „Creatorul de teatru” (montare care avea să devină o ars dramatica).

Farsa „Azilul de moarte” are o distribuție cu un potențial comic de netăgăduit, de la Mihai Bisericanu și Rodica Lazăr la Dana Dogaru. Iar în fruntea distribuției stă un om de teatru și de film pe care îl socot unul dintre cei mai profunzi artiști ai noului val: Andrei Huțuleac, acum, protagonist al unui spectacol provenit din universul inconfundabil al lui Dabija. Șchiopătatul, sufocatul, schimonositul, trecerea la stări diferite de pe o clipită, toate astea izbutite maiestuos de Andrei, lasă extrem de puțin loc pentru a ne imagina pe altcineva în acest rol.

Așez prestația lui Andrei Huțuleac fix lângă cea a lui Horațiu Mălăele pe scena comediei-fanion din 1992, „Scapino”, regizată tot de Dabija, care explica atunci:

„Pentru mine important este lucrul cu actorul. Pentru asta sunt cunoscut, pentru asta mi s-a dus buhul. Şi atunci, foarte importantă este distribuţia, foarte importantă pentru adecvarea actorului la rol. Şi după aceea, importantă este chimia aceea specială care se întâmplă între actor şi regizor şi care este, poate, cea mai spectaculoasă parte ascunsă a unui spectacol”.

Urez viață lungă „Azilului de moarte” de la Teatrul Bulandra, e făcut să rămână. Un spectacol fără pretenții de rege al stagiunii, dar bine închegat de Alexandru Dabija și realizat fără economie de mijloace artistice.

https://zilesinopti.ro/2023/11/17/horia-ghibutiu-azilul-de-moarte/

SĂ NE AMUZĂM LA “AZILUL DE MOARTE”

Ileana Perneș Dănălache (27 noiembrie 2023)

Când pe afișul teatrului Bulandra apare titlul “Azilul de moarte” spectatorul își îndreaptă, în prima clipă gândul spre… Maxim Gorki și celebra lui piesă… “Azilul de noapte”! Recitind cu atenție, își dă seama că nu e vorba despre dramele mujicilor, nici despre suferințele unor dezmoșteniți ai soartei ci se află în fața thrillerului scris de Georges Contamin care ne îndeamnă, prin bagheta regizorului Alexandru Dabija să empatizăm cu “trupa” de pensionari ai unui cămin de seniori care, la unison, ne tot păcălesc, mișcându-se cu vioiciune, folosind ca armă veselia “cântată” la vedere, pe ritm de karaoke! O farsă. Ca orice provocare-ghicitoare se pune întrebarea: Ce se ascunde în spatele acestui bine cosmetizat recital de voie bună? Un bob zăbavă și vom afla, la final.

Actorii intră, ies, dialoghează într-un efort comun de escamotare a multor chiar nebănuite tristeți și frustrări. E de râs? E de plâns ? E de-a râsu’-plânsu’? Suspence-ul se menține timp de aproape două ore! În scenă conduce “ostilitățile” inspectorul șef, un personaj care poartă accesoriile lui Columbo și reamintește prestația actorului din celebrul serial, șchiopătând cu grație, cu năduf, cu încăpățânare…

L-am portretizat “pe scurt” pe actorul Andrei Huțuleac care reușește un rol bun cu numeroase și aplaudate “cârlige“ la public.

Regizor cu experiență în montări interesante, modern și inspirat pe terenul comediei, Alexandru Dabija a “lucrat” fiecare personaj cu minuție pentru că, așa cum declara: “mi-am dorit dintotdeauna – e una dintre dorințele mele secrete – și îmbătrânind, apropiindu-mă de o zonă în care renunțările sunt mai numeroase decât avânturile, m-am gândit să apuc să fac o comedie polițistă”. A reușit să o facă, distribuind actori cu experiență în profesie, care se mișcă cu îndemânare în decorul simplu, funcțional printre afișate elemente secrete… la vedere. Scenografia este semnată de Nina Brumușilă.

Actrițele Manuela Ciucur, Dana Dogaru, Rodica Lazăr, Camelia Maxim, Maria Veronica Vârlan, alături de colegii actori, Radu Amzulescu, Mihai Bisericanu, Carol Ionescu, Ioan Paraschiv am numit aici trupa de actori, cu toții fac un succes din această comedie cu final imprevizibil, genul clasic de succes garantat, marca Agatha Christie. Au interpretat “cu poftă” partiturile, s-au “jucat“ cu bucurie de-a nebunii, chiar frumoși ai azilului “comunist”? Nu, de amintire tristă? Nu sau da…

Avem nevoie de forța vindecătoare a râsului? Întrebare aproape fără rost atâta vreme cât, societatea modernă suferă de depresii, boli de nervi, psihoze… Ne temem de strigoii bătrâneții? Nu dorim să fim excluși din malaxorul cotidianului? Ne sperie cuvinte care rimează cu singurătatea din azil, sau cămin de bătrâni? Răspunsul la șuvoiul de întrebări poate fi găsit și în terapia oferită de petrecerea timpului liber la teatru, savurând comedii spumoase, apreciind hazul pe care îl degajă situații inedite, râzând… Din pana cronicarului îndemnul este direct și simplu, mergeți la teatru, nu ocoliți spectacole de comedie, bucurați – vă de talentul artiștilor care vă oferă momente vesele, garantat eliberatoare de stres. Recenta premieră a teatrului Bulandra “Azilul de moarte“ e o propunere care merită onorată.

https://firstnews.ro/sa-ne-amuzam-la-azilul-de-moarte/

BUCURIA UNUI COMEDII INTELIGENTE. „AZILUL DE MOARTE” LA TEATRUL
BULANDRA”

Tudor Sicomaș (6 martie 2024)

Pe 1 iunie, mi-am ascultat și respectat copilul din mine care a vrut să se bucure sincer și fără profunzimi prea mari de un spectacol încântător, fermecător, plin de umor (hai că fac și rime!), fără filosofii pretențioase, dar totuși cu diverse momente în care cazi puțin pe gânduri. Am vrut să mă răsfăț cu un policier amuzant, inteligent și am reușit pentru că “Azilul de moarte” de la Bulandra exact asta e – o comedie polițistă foarte reușită, un text bine croit, cu personaje credibile, frumos conturate de condeiul lui Georges Contamin. Dar este, în același timp, un spectacol de comedie excelent montat, în stilul binecunoscut al lui Alexandru Dabija, conținând acea doză de ironie și sarcasm, observându-se desigur și lucrul în detaliu cu fiecare actor și construcția coerentă a spectacolului, aspecte tipice montărilor lui Dabija.

O bucurie de spectacol este “Azilul de moarte”, mai ales pentru un thriller și comedy afficionado cum sunt eu (da, mereu mi-am susținut și apărat această pasiune, acest “guilty pleasure” care rămâne literatura polițistă care, atunci când e bine realizată, poate fi o bijuterie). Montarea piesei lui Contamin la Teatrul Bulandra beneficiază de o distribuție deosebită. Se observă în mod clar plăcerea cu care acești actori atât de talentați au lucrat spre a da viață unor personaje colorate, pitorești, fiecare cu ticurile, obsesiile și ideile lui fixe, permițându-le artiștilor să-și construiască aceste roluri de caracter (ba chiar contre-emploi-uri pe alocuri) cu bucurie și cu mare atenție la toate detaliile necesare conturării personalității fiecăruia dintre ei. Cei cinci bătrânei simpatici care populează azilul din titlu primesc suflare și adevăr scenice din partea a cinci mari actori. Astfel, Dana Dogaru este excelentă prin jocul ludic pe care îl folosește în conturarea lui Regine Verbruge, o farmacistă pensionată cu un limbaj colorat, puțin răutăcioasă și mereu pusă pe șotii. Manuela Ciucur, simpatică, dar fermă în interpretare, îi dă viață Josephinei Vankelst, reprezentanta revoluționară a locatarilor azilului, mereu cu punga de “pufuleți bolșevici și din gulag” (așa cum îi numește malițios colegul Alphonse) după ea și mereu cu dorința de a-și susține vederile de stânga. Am fost încântat să o descopăr pe Camelia Maxim, o foarte bună actriță dramatică, într-un rol comic pe care l-a construit credibil și foarte asumat – Margot Vanbeveren, o bârfitoare și clevetitoare doamnă care “nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i miroase”, gata oricând să se folosească de un proverb pentru a-și apăra această înclinație spre a duce vorba de colo-colo. Mezina locatarilor, Arlette Copaert, este fermecător interpretată cu mult-mult umor și vervă de una din actrițele mele de suflet, Antoaneta Zaharia care se folosește de toate resursele ei, dar și de datele personajului, pentru a construi un rol deosebit, subliniind cu mult umor și autoironie toate defectele Arlettei (surzenia, voioșia, ideile fixe legate de karaoke). Nu în ultimul rând, Radu Amzulescu, acest atât de profund și filosof actor al teatrului Bulandra, și-a scos la iveală partea plină de sarcasm, evidențiind trăsăturile exaltate ale fostului general de armată Alphonse Guerdin, un bărbat trecut bine și de a doua tinerețe, dar mereu “pe baricade” și amuzant de  împotrivit comunismului Josephinei, cu toate ca el însuși este un mic tiran. Mai există și un al șaselea membru care ocupă o cameră în azil, dar despre el puțin mai încolo.

Falanga tinerilor și celor de vârsta mijlocie o deschide directoarea Laurence Duriez de Foll în care Rodica Lazăr excelează, apelând la partea ei de actriță comică, în special în momentele în care personajul lasă la o parte orice manieră și eleganță spre a scoate provinciala țață (foarte bună soluția moldovenismelor personajului, care parcă apropie acțiunea de publicul român). Urmează, apoi, Maria Veronica Vârlan, care este Magalie Deswaert, infirmiera azilului, care își înșeală bărbatul pe toate drumurile și căreia actrița îi insufla vitalitatea, pofta de viață și hedonismul tocmai prin propria bucuria a jocului ce transpare în toate momentele în care se află pe scenă.

Carol Ionescu este Cedric Barbier, prima victimă a azilului dătător de viață pentru bătrâni și de moarte pentru tineri (cât de ironic, nu?!). Tânărului actor îi reușește cu ușurință construcția acestui personaj jovial și fustangiu, demonstrând în același timp că beneficiază de o versatilitate aparte în momentul în care, către final, apare în rolul celui de-al șaselea bătrânel din azil, Jean-Philippe Bustaman). Apoi, soțul infirmierei, Remi Deswaert, este interpretat foarte serios și asumat (așa cum ne-a obișnuit deja) de Ioan Paraschiv. Momentele sale de furie geloasă alternează cu cele de bucurie la vederea cadavrului lui Cedric (o scenă spumoasă tipică unei comedii negre este cea în care Remi pare a se auto incrimina prin privirea triumfătoare asupra trupului rivalului său, Cedric) și, astfel, acest chipeș actor plin de o forță interpretativă aparte își demonstrează resursele artistice. Delicios de sobru și extrem de amuzant este strălucitul Andrei Huțuleac în rolul inspectorului Laurent Pruvost. Acest tânăr și foarte talentat actor creează, ca de fiecare dată, o bijuterie de rol, știind să echilibreze toate elementele constitutive ale personajului său (defectul de mers, crizele de astm, caracterul neîndemânatic ce îi pricinuiește accidente cu arma din dotare), fără să cadă nicio clipă în derizoriu ori să aibă tușe îngroșate ale jocului. Deasemenea,  Mihai Bisericanu este o prezență cât se poate de fermecătoare prin bonomia și naivitatea subinspectorului Gilbert Parouti, pe care îl interpretează parcă parafrazandu-l pe celebrul inspector Clouseau. Actorul își creionează cu fin umor, cu o vitalitate și o efervescență scenice deosebite personajul, reafirmându-și versatilitatea și ingeniozitatea deja cunoscute.

Nu vă spun cine este făptașul, nu vă spun dacă mai sunt victime în afară de cea amintită deja. Vă spun doar că dacă vreți să râdeți inteligent, dacă vreți să ieșiți puțin din cotidian, dacă vă plac comediile negre, dar cu substrat social și cu o “morală” interesantă, “Azilul de moarte” de la Bulandra este o alegere foarte bună. Un spectacol fără pretenții de capodoperă profundă, cu o scenografie foarte bine detaliată a Ninei Brumușilă și costume care punctează în mod deosebit caracteristicile fiecărui personaj realizate de inspirata Maria Miu, un spectacol în care Alexandru Dabija se vede că s-a lăsat în voia bucuriei creației ludice bine gândite și în care și actorii și-au dat voie să se arunce în giumbușlucăreala jocului spre deliciul publicului.

https://www.republikakritica.ro/

MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ SPARGE TIPARELE LA TEATRUL „BULANDRA”

Alexandra Ares (24 iunie 2023)

Teatrul „Bulandra” încheie stagiunea cu o montare fantastică, spectacolul Măsură pentru măsură, o adaptare foarte liberă de Cosmin Stănilă în regia genială a Dianei Mititelu.

Cu dramaturgul Cosmin Stănilă am făcut cunoştinţă artistică anul trecut în FNT, când spectacolul Pata oarbă, pe un text scris de el şi de Ionuţ Sociu, regizat de Andrei Măjeri şi montat la Teatrul Naţional din Novi Sad, mi s-a părut, cum am scris atunci, cea mai bună surpriză din festival – de departe – prin originalitate, prospeţime artistică şi relevanţă culturală, dar şi prin interpretarea de elită a sârbilor. Pata oarbă era şi ea o adaptare foarte liberă, de data asta după Sofocle şi alte texte antice, cu referinţe la pandemie şi multe alte problematici moderne integrate cu fler dramatic.

Cosmin Stănilă – aflu din Programul de sală – a absolvit actoria în 2017 la Cluj-Napoca. De atunci, este actor la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Experienţa lui de dramaturg a început în 2020 când a scris piesa Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, montată ulterior tot de Andrei Măjeri.

Privit strict ca o adaptare a textului shakespearian Măsură pentru măsură, textul lui Stănilă nu este ideal şi ar puteadetermina puriştii să iasă din sală sau să cadă într-o stare de bulversare. După cum se știe, nu există un public unic, ci multe tipuri de publicuri, iar gustul teatral, ca și cel uman, are un spectru larg.De aceea, e bine să existe teatre și săli specializate, mai ales pentru teatrul de avangardă, pentru ca cei care îl detestă sa îl evite, iar cei care îl iubesc să îl frecventeze. Sunt scoase multe elemente din piesa de 5 acte a lui William Shakespeare, iar unele relaţii dintre personaje sunt fie omise, fie comasate sau chiar neclare. Limbajul e uneori piperat, cu vulgarități care oglindesc discursul modern, la antipod cu cadența iambică elegantă a lui Shakespeare. Dar, privită ca o piesă originală, inspirată doar de motive shakespeariene, adaptarea lui Cosmin Stănilă este excepţională. (M-a captat mai mult decât adaptarea lui David Hare după Platonov, scuzaţi erezia, pentru că am găsit-o mult mai relevantă zilei de azi.) Textul său abundă în discuţii filosofice despre bine şi rău, dreptate şi tiranie, Dumnezeu şi necredincioşi, dezbateri politice şi momente poetice. Desigur, nu toate noi, dar foarte bine realizate şi integrate în piesa sursă.

Măsură pentru măsurăeste o comedie de moravuri „întunecată” scrisă de William Shakespeare în jurul anilor 1603 – 1604 şi publicată în Primul Folio din 1623, pe baza unui manuscris autograf. Piesa examinează interacţiunea complexă dintre milă şi justiţie. Shakespeare a adaptat povestea din Epitia, o tragedie a dramaturgului italian Giambattista Giraldi (cunoscut şi sub numele de Cinthio), şi în special dintr-o piesă în două părţi scrisă de George Whetstone, intitulată Promos and Cassandra (1578).

În textul original, povestea începe cu Vincentio, binevoitorul duce al Vienei, încredinţându-i adjunctului său, Angelo, guvernarea oraşului, în timp ce el călătoreşte în Polonia. În realitate, ducele rămâne în Viena deghizat într-un călugăr pentru a observa ce se întâmplă. Respectând cu stricteţe legea, Angelo pronunţă sentinţa de moarte asupra lui Claudio, un nobil acuzat că a însărcinat-o pe logodnica sa, Juliet. Sora lui Claudio, Isabela, o novice într-o mănăstire, pledează în favoarea lui Claudio în faţa lui Angelo. Acest nou conducător adjunct, un om cu un control sever şi riguros asupra sinelui, descoperă cu consternare şi uimire că este atras de Isabella; puritatea virginală a acesteia îi trezeşte o dorinţă puternică care intră în conflict cu legea dură pe care o pune în aplicare. Îi oferă Isabelei salvarea vieţii lui Claudio în schimbul unui act sexual. Ea refuză şi este şi mai indignată când fratele ei o roagă să reconsidere. La sfatul lui Vincentio, care este deghizat, Isabella stabileşte întâlnirea, dar aranjează în secret ca locul ei să fie luat de Mariana, femeia cu care Angelo era cândva logodită, dar pe care ulterior a renegat-o din cauza pierderii zestrei sale.

În adaptarea lui Stănilă, cele 18 personaje au devenit 8. Mariana (Maria Moroşan) este o prostituată care discută filosofia vaginului într-o scenă memorabilă cu călugăriţa Isabella, Mariana fiind un personaj combinat cu prostituata lui Lucio. Personajele răufăcătoare din lumea interlopă (bătrâna desfrânată Mistress Overdone, proxenetul Pompey şi clientul Froth), care au profitat de libertatea sexuală a Vienei, au dispărut. Escalus este reconfigurat ca o moderatoare de televiziune (personaj se pare la modă în dramaturgia contemporană). De asemenea, pentru cine nu-şi aminteşte piesa-sursă, este cam neclar că ducele Vincentio plecat în călătorie este chiar călugărul.

Din toată această poveste, dramaturgul Cosmin Stănilă şi regizoarea Diana Mititelu au pus accentul pe problema #MeToo, iată, la fel de relevantă în 2023 ca şi în 1623, în ciuda avansului tehnologic. De asemenea, pe chestiunea corupţiei celor care sunt la putere, în orice capacitate, şi de care depinde soarta celorlalţi. Şi, nu în ultimul rând, pe problema dreptului fiecărui om asupra propriului corp, care, aşa cum am constatat în timpul pandemiei, nu trebuie confiscat de niciun guvern. Pe lângă aceste trei mari teme, există multe subteme şi idei artistice care înfrumuseţează fiecare scenă, toate animate de o sensibilitate lirică.

Montarea Dianei Mititelu se distinge prin acest suflu poetic autentic şi ultra modern, redat în cheie distopică. Viziunea ei este o combinaţie de Shakespeare şi Hunger Games, unde foamea e înlocuită de sex. De la prima scenă, surprinzătoare, vedem că suntem la un spectacol cu totul altfel decât ne-am aşteptat, că avem de-a face cu o regizoare care sparge tiparele, cu o estetică specială. Diana Mititelu foloseşte scena cu o inventivitate regizorală debordantă, cum nu am văzut, recent, decât la Radu Afrim şi Andrei Măjeri. Regizoarea dezvoltă şi zăboveşte asupra scenelor cu atenţie de filigran şi scoate din pălărie, unul după unul, momente de magician. Este un teatru atmosferic, de artă, cu nimic mai prejos decât un spectacol făcut de regretatul Alexandru Darie, dar cu un plus de modernitate. Singurul neajuns este că uneori, datorită acestei emfaze asupra poeticului vizual, de tip distopic, ritmul spectacolului trenează, ca într-o reprezentaţie de performance art, iar apetitul spectatorilor pentru acest gen este inegal.

Diana Mititelu a absolvit Regia la Iaşi în 2015 şi a făcut şi un master la UNATC la clasa lui Alexandru Darie. Măsură pentru măsură este primul spectacol al Dianei la Teatrul „Bulandra” şi, judecat după calitatea producţiei, în mod cert nu este ultimul.

Trupa asamblată de Diana e plină de prospeţime şi mi-a dat senzaţia unei renaşteri a Teatrului „Bulandra”. Actorii au o chimie perfectă, care a lipsit premierei anterioare cu Platonov, unde vedetele de la „Bulandra” au colaborat cu masteranzii de la UNATC (cu care acel spectacol a fost coprodus).

S-au distins Marius Chivu, în rolul ducelui plecat/călugărul Vicenţio, expresiv, blând, ironic, cu prim-planuri video puternic expresive proiectate pe fundal; Andi Vasluianu, în rolul tiranului Angelo (un rol ingrat, dar nuanţat şi excelent creionat, personificare albă a binelui care, dus în exces, se transformă în opusul lui), şi Vlad Brumaru, un Lucio cinic, rebelul care sfidează autoritatea şi în final chiar viaţa. La doamne, Ioana Brumar a creat o ingenuă perfectă în rolul călugăriţei Isabella care încerca să-şi salveze fratele (jucat de foarte tânărul Adrian Ban, uneori cam şters, din punct de vedere vocal, dar firesc şi sensibil ca victima inocentă a decretului abuziv şi ca iubit al Juliettei). Mariana Moroşan (prostituata) a fost „coautoarea” scenelor cele mai pregnante, discuţia despre vagin şi cea din metrou, o actriţă expresivă şi versatilă (care din păcate nu are o fotografie reprezentativă pe site-ul spectacolului), şi Ioana Niculae, o Juliettă sensibilă care crede în iubirea liberă, deşi un pic generică.

Montarea este secondată strălucit de scenografia Ninei Brumuşilă, care fuzionează interesant şi evocativ anticul şi modernul, de arta video a Dilmanei Yordanova (care se distinge prin feel-ul de performance art) şi de mişcarea scenică a lui Ştefan Lupu care deschide spectacolul cu un moment coregrafiat ca un videoclip de Pink Floyd pentru The Wall, unde supuşii regatului sunt văzuţi ca nişte elevi (sau tineri funcţionari) la meselor lor. De fapt, întregul spectacol are ecouri anti-establishment şi anti–thought and life control. Mi-a plăcut foarte mult şi micuţa scenă din metrou, sugestiv evocat cu imagine şi sunet.

În concluzie, este o mare reuşită a Dianei Mititelu, a Teatrului „Bulandra” şi a directorului Vlad Zamfirescu, printre cele mai bune şi curajos-inovative trei spectacole pe care le-am văzut în această stagiune, cu rezerva că este un spectacol de artă, nu un spectacol pentru un public convenţional. Poate că ar fi trebuit totuşi să se numească Măsură pentru măsură redux sau ceva de acest gen?

https://revistarinocerul.ro/masura-pentru-masura-sparge-tiparele-la-teatrul-bulandra/

#METOO DE LA SHAKESPEARE CITIRE

Oana Stoica (Dilema veche, nr. 1012 / 31 august – 6 septembrie 2023)

Texte clasice în formule contemporane constituie una dintre direcțiile de succes ale teatrului european. Sînt instituții teatrale care și-au creat un renume din contemporaneizarea clasicilor precum Schaubühne Berlin sub conducerea lui Thomas Ostermeier (în Hamlet, Claudius și Gertrude erau reprezentări caricaturale ale cuplului prezidențial francez de la vremea respectivă, Nikolas Sarkozy – Carla Bruni; Richard al III-lea investiga efectele excluderii sociale din cauza neîncadrării într-un tipar fizic, pornind de la diformitatea lui Richard) sau Internaational Theater Amsterdam / ITA sub conducerea lui Ivo van Hove (Tragediile romane / Coriolan, Iulius Cezar, Antoniu și Cleopatra vizează relația dintre putere și media, spectacolul fiind plasat într-un studio de știri TV; Regii războiului / Henric V, Henric VI, Richard III reliefează caracteristicile liderilor autocrați contemporani). Ce unește formate estetice și formule dramaturgice total diferite este modul în care textul clasic este înșurubat în lumea contemporană. Temele sînt explorate prin filtrele actualității, de multe ori printr-o rescriere integrală a textului original. Versatilitatea textelor clasice constă în capacitatea lor de a surprinde esențe ale umanității astfel încît problemele pe care le abordează rămîn actuale în timp. Nu e suficient ca Nina Zarecinaia să se îmbrace în blugi pentru a fi o actriță contemporană, însă relația ei cu teatrul, așa cum o descrie Cehov în Pescărușul, are multe în comun cu speranțele, temerile și dezamăgirile unui tînăr actor de astăzi.

În premiera de la finalul stagiunii trecute la Teatrul Bulandra, regizoarea Diana Mititelu și dramaturgul Cosmin Stănilă reimaginează astăzi povestea din Măsură pentru măsură de Shakespeare și se axează pe abuzul de putere și hărțuirea sexuală în siajul #metoo. Textul original este rescris. Narativ, relațiile dintre personaje sînt parțial schimbate (logodnica lui Angelo devine lucrătoare sexuală care face videochat și pe care, presupunem, acesta o frecventează, Escalus este moderator TV). Personajele sînt reduse numeric, limbajul este colocvial, uneori trivial, dar cu pasaje lirico-filozofice. Povestea rămîne în esență aceeași. Conducătorul unui oraș (Viena în original), Vicențio (Marius Chivu), îl lasă temporar la conducere pe adjunctul său, Angelo (Andi Vasluianu). Deghizat în călugăr, el urmărește modul în care Angelo, un conservator radical, transformă orașul într-o autocrație. Sub pretextul moralei creștine, Angelo interzice relațiile sexuale în afara căsătoriei, încălcarea legii pedepsindu-se cu moartea. El schimbă astfel sistemul juridic al comunității pentru că modifică valorile pe care se bazează acesta. Într-un text din caietul-program, Cosmin Stănilă face conexiunea cu actualitatea, cu referire la noua lege din Indonezia (încă inaplicabilă) care interzice sexul în afara căsătoriei. Aș zice că și interzicerea avortului în Polonia și SUA sînt în aceeași zonă a interferenței statului în viața intimă a individului. Statul care decide asupra corpului unei persoane este unul abuziv. În spectacol, cînd un cuplu de îndrăgostiți încalcă legea, bărbatul este condamnat la pedeapsa capitală. Doar că legea nu se aplică pentru toți – Angelo îi propune Isabelei (Maria Veronica Vârlan), sora condamnatului, să-i elibereze fratele în schimbul unei act sexual (de unde acuzele de indecență pe care textul le-a primit de-a lungul vremii). De aici, lucrurile se complică, dar în esență se reduc la expunerea abuzului de putere și dezbateri despre morală. În aceste explorări filozofice ale mecanismului nociv al puterii și al moralei ca normă socială, creatorii spectacolului plasează idei care frămîntă lumea contemporană. Poate statul să decidă asupra corpului unei persoane? Sînt cei aflați în poziții de putere deasupra moralei?

Se pune accentul pe abuzul de putere – Angelo face, fără consecințe, un lucru pentru care un om obișnuit va plăti cu viața –, dar se trece prea ușor peste faptul că situațiile nu sînt echivalente. O relație de dragoste care include sex nu este similară cu constrîngerea sexuală. Întruchipare a masculinității toxice, Angelo forțează o relație sexuală – practic, pune la cale un viol, asta fiind infracțiune în orice cod penal, nu doar în legea creată de el însuși.

Spectacolul este minimalist, cu tușe poetice și pop, cu un spațiu gol, în penumbră (relele se petrec în întuneric), cu marcaje simple pentru locul acțiunii – un M pentru metrou, o cruce pentru biserică (ironic, același tip de afișaj luminos ca M), un grilaj pentru închisoare. Deghizat în călugăr, Vicențio poartă haine negre, în timp ce Angelo afișează un imaculat costum alb, astfel că stereotipurile reprezentării bun/rău sînt anulate. Este o estetică funcțională, descărcată de mucavale și metafore, care se axează mai mult pe investigarea puterii abuzatoare decît pe tribulațiile victimei. Actul sexual devine explicit politic, așa că Mariana (Maria Moroșan), lucrătoare sexuală, și Isabela, călugăriță, au o discuție consistentă despre sex, morală și politică, iar Vicențio are cîteva monoloage cu dileme etice creștine. Spectacolul chestionează relația dintre stat și intimitate în paradigma abuzului, dar e și despre avansul autocrațiilor (o nouă variantă a expresiei „statul sînt eu” – în cîteva imagini create de Dilmana Yordanova, liderul este redus la o gură imensă care tronează vocal asupra populației), despre morala conservatoare și religia care (re)devin normă.

Măsură pentru măsură este un spectacol viu și contemporan prin modul în care narațiunea clasică devine expresia unor probleme actuale, printr-o rescriere ingenioasă și curajoasă, deși nu este perfect (relațiile dintre personaje par uneori absconse, plecarea ducelui și interimatul lui Angelo sînt neclare, intro-ul – o scenă coregrafică ce trimite la Pink Floyd și Another Brick In The Wall – nu se conectează concret cu nimic din ce urmează). În plus, spectacolul aduce pe scena Teatrului Bulandra cîțiva actori foarte tineri, ceea ce nu e puțin lucru.

https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/arte-performative/metoo-de-la-shakespeare-citire-2295873.html

ÎNTRE LEGE ȘI MORALĂ, ÎNTRE DRAGOSTE ȘI PĂCAT. TABLOUL UNUI SPECTACOL MEMORABIL. „MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ” LA TEATRUL BULANDRA

Tudor Sicomaș (6 martie 2024)

Legile sunt făcute ca să fie încălcate. Întrebare? Afirmație? Depinde de legi. Depinde de consecințe. Mulți autori și dramaturgi au exploatat teme care opun datoriei legale propria morală au sentimente. Mulți au vorbit în operele lor despre putere și abuzul ei, despre religie și habotnicie, despre bigotism și iertare. Puțini au făcut-o, însă, așa cum a reușit Shakespeare într-una din cele mai interesante creații sale, o piesă “problematică”, așa cum o numesc mulți specialiști, un text aflat la granița dintre comedie și tragedie.

Cu toate că din punct de vedere al istoriei teatrului, la momentul scrierii sale, termenul de dramă nu era cunoscut, “Măsură pentru măsură” face parte tocmai din acest gen dramatic, balansând conștiința cititorului și a privitorului între ușurătatea unui comic cu tentă de sarcasm usturător și sobrietatea întunecată a unei intrigi cu trimiteri către marile tragedii. La fel ca orice piesă shakespeariană, și “Măsură pentru măsură” este, teoretic, un text care “se joacă” singur. Și, în același timp, este o capodoperă care poate beneficia de nenumărate interpretări și viziuni, fiind totodată contemporană într-o asemenea măsură încât nu ar avea nevoie de o reintrepretare textuală. Și totuși, dacă se întâmplă vreo adaptare aleasă de un anume regizor, aceasta trebuie să se ridice la un anumit nivel și să pună în valoare temele și ideile din creația originală a lui Shakespeare.

Spectacolul “Măsură pentru măsură” de la Teatrul Bulandra este un asemenea exemplu în care regizoarea Diana Mititelu a folosit adaptarea realizată exemplar de Cosmin Stănilă, care a reușit să aducă textul în contemporaneitate, modificând radical replicile și vocabularul shakespearian, înlocuindu-l cu termeni colocviali de actualitate, dar păstrând impecabilă linia piesei, intriga, desfășurarea acțiunilor, atmosfera tensionată si sumbră, precum și ideile profund filosofice vehiculate de bardul din Stratford. În același timp, Diana Mititelu a dorit și a izbutit să construiască un spectacol care se bazează foarte mult pe elementul vizual, pe dihotomia lumină-umbră, alb-negru, parcă tocmai pentru a sublinia ambivalența întâmplărilor din textul shakespearian. Chiar dacă, poate, s-a dorit a fi o montare cu tente feministe, cred eu că regizoarea a reușit cu mult mai mult de atât. Pentru că prin folosirea adaptării lui Cosmin Stănilă, prin mișcarea scenică creată de Ștefan Lupu (în special prin scena de deschidere, unde se subliniază aspectele de supunere oarbă a poporului în fața lui Angelo, asemeni unor elevi ascultători terorizați de figura unui profesor tiran), prin alegerea făcută în legătură cu portretizarea ducelui Vicențio (atât în postura sa de conducător, cât și în cea în care este deghizat în prelat, observând acțiunile lui Angelo), prin toate acestea deci, Diana Mititelu face o radiografie profundă și zguduitoare (într-un mod totuși elegant, lipsit de violență și vulgaritate inutile) a societății actuale din mai multe colțuri ale lumii. Cu alte cuvinte, regizoarea a făcut ceea ce mulți alți creatori de spectacole își doresc – a subliniat actualitatea, universalitatea, valabilitatea în orice timp și spațiu a lui William Shakespeare, contemporanul nostru. 

Într-un spațiu scenografic aproape gol, populat doar de câteva bănci de școală (simbol al supunerii față de stat), de o cușcă mare (în care timp de trei sferturi din spectacol zace întemnițat Claudio), de un colț care devine pe rând stație de metrou și confesional, dar și de un fundal ironic clasicizat prin prezența a patru coloane de templu antic – toate acestea create de inventiva Nina Brumușilă – in fundalul căruia se rulează proiecțiile video reușite semnate de Dilmana Yordanova, își desfășoară poveștile de dragoste interzisă personajele shakespeariene de ieri, de azi, dintotdeauna. Sigur că acțiunea din “Măsură pentru măsură”, mai ales în viziunea Dianei Mititelu, poate fi comparată cu ceea ce se petrece de atâta timp în statele islamice. Totuși, cred că trebuie să privim mai îndeaproape, chiar în “curtea noastră”, unde religia și biserica încă mai tind să facă legea, unde corupția și mizeria politică încă domnesc nestingherite, unde lașitatea și bigotismul conducătorilor nu pot fi înlăturate de niciun sacrificiu al cetățenilor. Ceea ce își propune montarea de la Bulandra este să reitereze crezul deja clasic al lui Shakespeare care afirmă foarte clar că teatrul este oglinda lumii și a societății. Da, vorbim de o reflectare fidelă a ceea ce trăim zi de zi, prezentată desigur într-un mod oarecum voalat, metaforizat, dar nu mai puțin tulburător.

Distribuția aleasă de Diana Mititelu se ridică la nivelul cerințelor regizorale și la cele ale publicului (cel puțin, din punctul de vedere al meu și al celor din această seară). Marius Chivu Pascu este un Vicențio puțin diferit față de alte variante ale acestui personaj pe care le-am văzut. Momentele în care se identifică cu poziția de putere, cea de duce al Vienei, permi spectatorilor să vadă doar gura actorului proiectată pe fundal și vocea sa tunătoare ca a unui demiurg (o subtilă și fină paralelă ironică a replicii mai târziu în care Julieta acuză identificarea conducătorului cu însuși Dumnezeu). Ei bine, chiar și numai observând mișcarea buzelor însoțită de sonoritatea vocală teribilă, rămâi impresionat de forța expresivității actorului. Expresivitate care se dovedește a fi metamorfozantă, în momentul în care Vicențio apare în oraș sub masca unui preot binevoitor. Acum, Marius Chivu Pascu își modifică tonalitatea vocii, transformându-se în tipologia prelatului blând, mereu cu o vorbă bună și cu un sfat pentru cei aflați la ananghie. Cu toate acestea, jocul său ascunde o viclenie a acestui personaj pe care Shakespeare l-a dorit a fi întruparea glorificată a monarhului Iacob I, dar pe care Diana Mititelu a ales să-l prezinte în forma sa necosmetizată, profund umană și care închide în sine atât o natură pozitivă, cât și un imbold mai întunecat. Andi Vasluianu, la capătul opus, îi dă viață fratelui lui Vicențio, Angelo, pus în poziția de a-i ține locul celui dintâi și care își dă arama pe față. Actorul subliniază cu rafinament caracterul deloc plăcut al înlocuitorului de la cârma țării. Îl admir pe Andi Vasluianu ca actor de teatru de câțiva ani și astăzi s-a mai adăugat încă un nivel la această stimă artistică pe care i-o port reușind cu brio să scoată la iveală cele mai întunecate și ascunse intenții ale unui bărbat lipsit de scrupule, laș, bigot și care își încalcă propriile legi în primul moment de slăbiciune carnală. Excelentă este și Ioana Brumar, actrița pe care am avut bucuria să o urmăresc astăzi în rolul Isabellei. Am descoperit astfel o actriță de o gingășie și o delicatețe cum rar ne e dat să vedem, dar care știe să își lase libere și cele mai pasionale și violente reacții spre a oferi un joc scenic echilibrat. O actriță tehnică, cu o capacitate de asumare a tuturor trăirilor ambivalente ale acestui personaj care închide în sine virtutea supremă și habotnicia cea mai cruntă, dar care devine un model, în cele din urmă, pentru toate femeile care trebuie și pot să rămână verticale în fața oricărei urgii a societății. I s-a alăturat și Ioana Niculae, o ingenuă Julietta, victimă inocentă a regimului distopic și opresiv al lui Angelo. În momentele de maximă încărcătură și tensiune, cum este și scena din confesional dintre ea și Vicențio deghizat, Ioana Niculae se dezlănțuie cu o furie nestăvilită, impresionând prin claritatea rostirii și prin demnitatea interpretării. Li se alătură Maria Moroșan în rolul prostituatei Mariana, poate cel mai pur (în ciuda și în contra meseriei practicate) și adevărat dintre sufletele reprezentate pe scenă. În monologul său livrat impecabil în care își apără nu doar colegele de profesiune, ci însăși sexul feminin în întregimea purității, verticalității și puterii sale, Maria Moroșan a provocat reacții puternice în rândurile spectatorilor, în timp ce liniștea apăsătoare din sală parcă sublinia și mai mult starea de disconfort și, totuși, de acord față de tirada personajului.

Simona Pop a îmbrăcat haina lui Escalus, reprezentantul vocii poporului, în montarea Dianei Mititelu prezentându-se drept reporter și jurnalist care ar trebui să manifeste imparțialitate, dar care, sătul fiind la rându-i de tirania inexplicabilă a lui Angelo, trece bariera de partea cetățenilor punând într-o lumină proastă toate faptele lui Angelo. O actriță cu multiple valențe interpretative, Simona Pop a știut cum să scoată la iveală falsa obiectivitate a lui Escalus, datorită intonației și accentelor din timpul interviului cu Angelo, dar și din celelalte momente și intervenții ale sale. M-am bucurat să îl revăd și să îl redescopăr pe Vlad Brumaru, de data aceasta pe scena Teatrului Bulandra. După ce l-am admirat în urmă cu mai mult timp în rolul lui Nae Ipingescu din “O noapte furtunoasă” de la Teatrul Arte dell’Anima (o montare superbă care regret ca nu se mai joacă), acum i-am putut observa și analiza îndeaproape toate caracteristicile care fac din el un actor valoros al generației sale. În cele două mari scene de confruntare ale sale cu Vicențio, în primul rând, și mai apoi cu Angelo, Vlad Brumaru ne aduce în fața toată revolta și întreaga hotărâre a poporului nemulțumit. Cu alte cuvinte, Lucio al său devine vocea generalizată a cetățenilor furibunzi, dând glas în același timp și scepticismului cel mai acerb. În anumite privințe, nu am putut să nu fac o paralelă cu Jacques Melancolicul din “Cum vă place”, gestul final al lui Lucio fiind ecoul tragic al retragerii din lume a bufonului filosof sus-amintit. Aici am putut să observ paradoxul interpretativ al actorului prin interiorizarea emoțiilor violente și al controlului acestora în ciuda freamătului constant pe care l-am simțit din fiecare gest, din fiecare aprindere a țigării, din fiecare cuvânt. Nu în ultimul rând, am descoperit un alt actor fascinant prin prezența scenică fermecătoare, aproape hipnotizantă, prin naturalețea jocului și, mai ales, a rostirii replicilor, prin seriozitatea abordării rolului. Vorbesc despre Adrian Ban, unul dintre acele cazuri nu foarte întâlnite de actor chipeș, fermecător, cu prestanță și cu talent și resurse interioare de expresivitate cât cuprinde. Al său Claudio nu mai este nobilul vienez din originalul shakespearian, dar nu își pierde demnitatea și mândria nici atunci când este transformat într-un tânăr modern, plin de viață și de iubire pentru Julietta sa. Cu toate că textul este modificat și marile monoloage sunt fie rescrise sau tăiate, Claudio rămâne una din figurile interesante de tineri din creația shakespeariană și Adrian Ban reușește să-i dea acea profunzime personajului pe care mulți critici o compară cu cea a lui Hamlet.

Cu toate că (sau poate datorită faptului ca) finalul piesei este, la rându-i, schimbat, regizoarea scoțând aproape orice aluzie la un posibil “happy end” (nici măcar căsătoria Isabellei cu Vicențio nu este privită cu ochi buni), moartea fiind cea care ajunge să domine scena, iar Lucio încheind spectacolul cu un gest extrem (cel mai violent din această montare), “Măsură pentru măsură” este un spectacol de văzut, de simțit, de trăit, de gândit. Ridică mari semne de întrebare asupra legitimității unui anumit tip de conducători cu care se pare ca suntem și noi “binecuvântați” de câțiva ani, dar și asupra condiției femeii într-o societate care se pretinde a fi completamente laică, dar care ascunde în spatele acestei măști bigote o puternică influență a religiei și a bisericii în treburile statului. Așadar, mergeți la Bulandra, vedeți “Măsură pentru măsură” și nu încetați să vă puneți întrebări și să vă luptați să găsiți răspunsurile și căile corecte.

https://www.republikakritica.ro/din-teatru-adunate/intre-lege-si-morala-intre-dragoste-si-pacat-tabloul-unui-spectacol-memorabil-masura-pentru-masura-la-teatrul-bulandra

A FOST ODATĂ CA ACUM – PLATONOV

Cristina Calangiu (martie 2023)

Repertoriul Teatrului Bulandra s-a îmbogățit în luna februarie 2023 cu spectacolul Platonov, adaptare de David Hare după Prima piesă sau Piesa fără titlu de Cehov, în regia lui Theodor-Cristian Popescu. Textul, niciodată făcut public în timpul vieții lui Cehov, este o tragedie (3 personaje mor la final) în patru acte. Adaptarea lui Hare înlătură complet ultimul act, îl alege pe Platonov ca personaj principal și îl lasă în viață. Tragedia se transformă într-o dramă, cu o structură densă, intens psihologizată.

Theodor-Cristian Popescu își prezintă cheile regizorale de la debutul spectacolului. Spațiul gol este alterat de o podea gri, ondulată, ca o curbă a deformării spațiu-timp, o sugestie că ne aflăm undeva între lumi, între lumea realității noastre imediate și realitatea ficțională pe care o privim. În spatele scenei sunt așezate scaune, pe care vor veni să se așeze, unul câte unul, actorii. Pentru câteva clipe scena va fi înconjurată de spectatori pe toate cele patru laturi. Actorii vor intra apoi, unul câte unul, în propriile roluri, devenind personaje atemporale, care ni se prezintă cu tot cu etichetele pe care noi înșine li le punem în viața de zi cu zi, etichete pe care fiecare dintre ei le va demonta într-o măsură mai mare sau mai mică.

Patrusprezece personaje, nouă bărbați și cinci femei, vor fi prezente la prima petrecere de vară dată de Anna (Rodica Lazăr), văduva tânără a unui general bătrân, la moșia familiei, a doua zi după sosirea ei, a fiului său vitreg, Serghei (Eduard Păuna) și a frumoasei soții a acestuia, Sofia (Daniela Nane). Obiceiul acestor petreceri e unul cunoscut de toți invitații, o adunare heteroclită de persoane legate de gazdă prin conexiuni diverse. Medicul comunității, Nikolai (Constantin Dogioiu), Maria (Teona Stavarachi), o tânără chimistă căreia îi face curte Nikolai, Porfiri (Lucian Ifrim), moșier văduv, bogat, locuind într-un sat apropiat, Șcerbuk (Gheorghe Ifrim), om de afaceri, investitor, și partenerul său de afaceri, Bugrov (Marius Chivu), Platonov (Șerban Pavlu), învățătorul satului, cu soția sa Sașa (Silvana Negruțiu), Ivan (Dan Aștilean), tatăl lui Nicolai și al Sașei, colonel la pensie, veșnic beat. La petrecere mai vin neinvitați Osip (Cătălin Babliuc), hoț cunoscut, dar niciodată dovedit, îndrăgostit de Anna, și mai târziu Kiril (Matei Constantin), fiul lui Porfiri, întors fără știrea nimănui de la Paris. Osip va fi gonit, Kiril va rămâne, deși dincolo de statutul social puține lucruri îi deosebesc. Katia (Isabela Chitoșca) este o servitoare și uneori ceva mai mult decât o servitoare.

Theodor-Cristian Popescu structurează spectacolul în două părți separate de o pauză. Prima se desfășoară în curtea casei Annei, cea de a doua în fața casei lui Platonov, la marginea pădurii. Prima parte o are în centru pe Anna, generăleasă, cultă, dezinhibată, iresponsabilă față de viitorul ei financiar și sentimental, avidă de viață acum și aici, hotărâtă și perfect conștientă de ceea ce vrea. Partea a doua îl are în centru pe Platonov, intelectual fără licență, familist, autoproclamat și recunoscut ca om al rațiunii, cu simț al umorului, cel care știe ce este bine și ce este rău în fiecare situație și pentru fiecare în parte și nu se sfiește să o spună deschis. Numai în ceea ce-l privește habar nu are ce este bine și ce este rău. Un narcisist, disperat după atenția celorlalți, un amalgam de calități și defecte cu sumă zero.

Mai mult decât acest echilibru feminin-masculin, Popescu structurează personajele în capsule de tipologii psihologice, amestecuri de bine și rău înșirate de la binele absolut, reprezentat de Sașa, familistă convinsă, fără urmă de spirit critic, soție supusă, mamă devotată, credincioasă practicantă, la Osip, întruchiparea răului, hoț, criminal, bătăuș plătit, fără familie, fără casă, fără credință. Costumele – Sașa, complet în alb, Osip, complet în negru – și tipul de joc actoricesc – Sașa aproape inexpresivă, vorbește mereu șoptit, încercând să fie invizibilă, Osip jucând o primată, cu gesturi și icnituri neomenești – îi etichetează. Între ei și punctul 0, reprezentat de Platonov, sunt plasate celelalte personaje. Cei buni, predominant în alb sunt Porfiri, căruia averea îi permite idealismul; colonelul Ivan, care trăiește din amintiri o viață imaginară, ajutându-se din plin de alcool; Serghei, infantil, genul “tot ce zboară se mănâncă”, licențiat și fără slujbă, căsătorit în pripă cu o femeie pe care nici el nu știe cum a cucerit-o; Nikolai, celibatar, medicul satului, un pierde vară cu diplomă, căruia nu-i place să îngrijească bolnavi, ci doar să încaseze onorariul. Între buni și răi, personajul de legătură, Katia, este slujnica casei și prostituata afaceriștilor, știe tot, face orice i se cere, nu emite opinii și afișează o atitudine arogantă. Personajele rele, îmbrăcate în negru, sunt afaceriștii Scerbuk și Bugrov, și fiul risipitor, mitocan, incult și arogant, Kiril.

Cele trei femei atrase de Platonov, Anna, Sofia și Maria sunt în culori – culorile pasiunii, nuanțate de propriile personalități. Platonov e căsătorit, dar le provoacă, le întărâtă sau pur și simplu le încurajează. Va cădea în cele din urmă victimă a propriilor jocuri.

Dialogurile dintre personaje ne dezvăluie raporturile dintre ei, impresiile fiecăruia despre ceilalți, dar mai ales raportarea fiecăruia la valorile universale – iubire, nevoia unei siguranțe materiale, credință, familie, nevoia de recunoaștere. Prima parte este a măștilor sociale, cea de a doua ne confruntă cu zbuciumul interior al fiecăruia. Când măștile cad, nimeni nu mai e bun sau rău. Toți sunt nefericiți. O concluzie pesimistă.

Ceea ce lipsește este comicul, în mod vădit căutat – Osip, cu gesturile de maimuță, Scerbuk și Bugrov umblând beți, în patru labe, pe scenă, Maria, cu gesturile ei de fată bătrână, este mereu în contratimp cu ce se petrece în jurul ei, Platonov închipuindu-și că și-ar putea convinge amanta (Sofia) să-l lase să petreacă două săptămâni cu Anna înainte de a pleca împreună spre o viață nouă (după ce soția tocmai l-a părăsit), sunt personaje și situații care au fost anume create pentru a stârni comicul. Dar ceva nu a mers. Atmosfera rămâne depresivă și tristețea copleșitoare, ceea ce în final devine obositor și într-un anumit fel nerealist.

Fundalul sonor intermitent, la fel de minimalist ca și scenografia, este folosit pentru amplificarea scenelor tensionate, dar trece neobservat. Un fel de vuiet al zbuciumului interior. Scenografia e completată în partea a doua de niște bârne negre, puse câte două, sprijinite una de alta, care au rolul de a sugera pădurea. Imaginea e drăguță, fără să merite efortul. La fel și cu neonul plasat undeva în jumătatea din spate a scenei, un fel de stâlp luminos, a cărui funcție nu am înțeles-o.

Evenimentele banale care se succed și se întretaie sunt fără importanță. Iubirile cehoviene în care fiecare îl dorește pe cel pe care nu îl poate avea sunt motorul acțiunii majorității personajelor. Ceilalți iubesc banii. Fiecare se află mereu în fața unor alegeri care îi definesc dincolo de vorbe sau de etichete. Theodor-Cristian Popescu simplifică și esențializează pentru a realiza un ghid al caracterelor umane, încremenite de-a lungul secolelor, în care ne putem regăsi, cu condiția să fim mai sinceri cu noi înșine decât sunt personajele.

https://agenda.liternet.ro/articol/27176/Cristina-Calangiu/A-fost-odata-ca-acum-Platonov.html

SCENA CA UN INSECTAR: REPETIȚIE PENTRU O LUME MAI BUNĂ LA TNB ȘI PLATONOV LA BULANDRA

Cristina Modreanu (2 iulie 2023)

Platonov – seisme existențiale

O altă variantă de insectar al emoțiilor umane e oferită la Bulandra de Platonov-ul cehovian regizat de Theodor Cristian Popescu pe baza rescrierii dramaturgului britanic David Hare, tradusă în românește de Irina Velcescu. Un studiu reușit grație distribuirii inspirate a unor actori aflați în punctul de climax al posibilităților lor dramatice – Șerban Pavlu în rolul titular, Rodica Lazăr în Anna, Anca Androne în Sofia, Oana Tudor în Sașa (Sofia și Sașa sunt jucate și de Daniela Nane, respectiv Silvana Negruțiu în paralel, dar din păcate nu am văzut și această distribuție), Marius Chivu în Bugrov, Constantin Dogioiu în Nikolai – Platonov, ”piesa fără nume” a lui Cehov înregistrează micile și mai marile seisme existențiale traversate de un grup de moșieri prinși de tumultul schimbărilor istorice care încă nu-i ating, dar ale căror ecouri le simt. Dintre toți, Anna e cea mai cultivată, cea mai inteligentă și hotărâtă, prin urmare cea care percepe cel mai acut curgerea fără sens a timpului lor, așa cum se află în centrul grupului care gravitează atras de frumusețea și eleganța ei. Neinteresată de averea unora dintre pețitorii ei, scârbită de grobianismul altora, ferindu-se să-și piardă libertatea de văduvă printr-o căsătorie care ar salva-o financiar, Anna se simte liberă să aleagă, dar tragedia e că nu are prea multe opțiuni, prin urmare îl alege pe Platonov, preferând ratarea în locul mediocrității. Cel puțin el ar fi putut deveni ceva… dacă căsătoria cu Sașa și apoi copilul nu ar fi devenit pretexte pentru căderea în inerție și blazare. Amestecul de farmec rezidual, umor de salon, zațul trecutelor călătorii și studii în străinătate, acel pic de viață rămas în el – foarte bine adus la suprafață de un alt Șerban Pavlu decât cel care apare în multe seriale românești, un actor de teatru, cu greutate în scenă, capabil să traverseze stări contradictorii – îl fac pe Platonov atrăgător și pentru Sofia, proaspăt căsătorită cu fiul Annei, care l-a cunoscut cândva și îi păstrează o amintire specială. Dar Platonov nu e capabil de a face un pas decisiv, nici Anna și nici Sofia nu îl pot scoate din confortul inerțial în care zace, prin urmare el devine sursa nefericirii tuturor femeilor din viața lui, inclusiv, sau poate mai ales, a soției Sașa. David Hare se concentrează, în rescrierea lui după Cehov, pe descrierea ”efectului Platonov” asupra figurilor feminine diferite și complementare care intră în contact cu acest bărbat arătos, dar gol pe dinăuntru. Iar regizorul Theodor Cristian Popescu continuă direcția dată de dramaturg și face din aceste femei, în special din Anna, adevăratele protagoniste. E un prilej și pentru proaspăt absolventa secției de actorie a UNATC, Ana Radu, să se remarce în rolul Maria căruia îi dă neașteptate dar foarte oportune accente contemporane, cu trimitere la recentele dezbateri despre abuz și hărțuire, discursul ei împotriva lui Platonov devenind un mic manifest feminist afirmat cu intensitate, care nu rămâne neobservat în spectacol.

În spațiul desenat de Cosmin Ardelean, planul scenei apare ușor înclinat și devine loc al întâlnirii, pajiște sau salon, e mai puțin important, forța lui vine din felul în care se instalează în el personajele, în special gazda. Anna se face comodă, își scoate pantofii, se întinde ca și cum ar face plajă sau la picnic, e sigură pe ea și pe frumusețea ei, subliniată excelent de costumele elegante create de Maria Miu, și îi tachinează provocator pe bărbații din jur. Scaunele și alte mici obiecte, printre care o pisică de porțelan foarte colorată, sparg monotonia spațiului. În scena finală, acesta va fi umplut cu sticle de culori diferite, aglomerare spectaculoasă simbolizând legătura creată între Platonov și Anna, prin amortizarea sentimentelor, în seri lungi umplute de conversație și alcool. O durere profundă, aceea de a nu știi cum să-ți trăiești viața fără să o ratezi, durerea contemplării propriei neputințe de a acționa, conștientizată în timp ce te uiți cum îți trece timpul prețios, este ceea ce îi aduce împreună mai mult decât atracția sexuală. Când suferă de această durere, cei doi nici nu mai sunt bărbat sau femeie, ci doar oameni, fragili și vulnerabili. E meritul regizorului acela de a fi lucrat în profunzime cu actorii, pentru a defini scenic reperele inefabile ale acestor trăiri interioare.

Spectacol de stare, sprijinit pe actori care sunt stâlpii săi de susținere, puțin prea lung ca întindere, dar foarte frumos la privit, Platonov se înscrie firesc în repertoriul de la Bulandra, care a produs pentru spectatori, în cele mai bune vremuri ale sale, în mod programatic, tocmai asemenea pretexte de ieșire din actualitate și de plonjat în adâncimile existențiale.

https://revistascena.ro/cronica-saptamanii/scena-ca-un-insectar-repetitie-pentru-o-lume-mai-buna-la-tnb-si-platonov-la-bulandra/

OCHIUL LUI CEHOV – PLATONOV

Daniel Cristea-Enache (aprilie 2023)

Într-un text inclus în caietul-program al spectacolului Platonov de la Bulandra (adaptare de David Hare după Cehov, în traducerea Irinei Velcescu și în regia lui Theodor-Cristian Popescu), surprinde plăcut și chiar impresionează pledoaria lui Cosmin Ardeleanu (cel care a gândit spațiul scenic) pentru o reprezentare vizuală – și teatrală, în sensul bogat al termenului – fără o metaforă “autoritară”, “contondentă”. Textul lui Cosmin Ardeleanu, pe cât de elegant stilistic fără prețiozitate (amintind de critica de artă a lui Andrei Pleșu), pe atât de subtil, este de fapt un mic manifest. Scenograful se declară împotriva construirii unui spectacol ca o succesiune lineară, unidirecționată de simboluri pre-determinate; și arată ce “simbolizează” scena albă, vălurită, linia de neon și stâlpii negri care sunt montați în pauza spectacolului de peste trei ore. Ce înseamnă oare scena albă și valurile ei? Cosmin Ardeleanu explică: “nici valurile, nici stâlpii ridicați acum înaintea dumneavoastră n-au simbolizat nimic atunci când i-am desenat prima oară la planșeta mea. (…) În toate schițele mele, de la o repetiție la alta, am căutat numai senzațiile desenelor pe care le încercam; ele nu semnificau neapărat ceva.”.

De mai multe ori și eu am încercat să explic cititoarelor și cititorilor de literatură, educați artistic și estetic în sensul unei structuri de adâncime ori de profunzime a oricărui text poetic sau prozastic, că literatura nu lucrează exclusiv cu simboluri. Că există, de pildă, și o poezie de notație, de atmosferă; sau o scenă de roman în care personajele participă la o conversație la o serată, și asta nu semnifică mai mult decât este, adică o scenă de societate. Însă școala ne-a obișnuit cu interpretarea simbolică, aceasta devenind o cheie universală a “înțelegerii” unui text. Căutăm mereu “dedesubturi”, adâncimi, un arierplan textual, un subsol la care ajungând vom da peste tainele poemului sau ale nuvelei. Cosmin Ardeleanu enumeră, în excelentul său text intitulat Metafora contondentă, diferite interpretări care s-au dat scenei lui albe și vălurite: 1. Ea s-a “umflat” în urma unui cataclism; 2. Este “yin-ul introvertit, feminin, unduitor și grațios”; la care adaug varianta a treia din textul regizorului Theodor-Cristian Popescu din același caiet-program: 3. “e umflată de dedesubt, ondulată, ca un covor zburător”. Pe care dintre ele o alegem, ce simbolizează de fapt scena spectacolului?

Minimalism și realism

Răsturnând obișnuințele noastre interpretative, scenograful și regizorul au oferit un spectacol de un minimalism exemplar, în care decorul a fost “epurat” până la dispariție și absență, iar pe scena care poate însemna atâtea nu a mai existat nimic interpus între prestația actorilor și privirea spectatorilor. Mai mult, ca să fie eliminat orice element considerat, iată, de prisos, în dreapta și în stânga scenei, pe ambele laturi ale ei, au fost dispuse rânduri de spectatori (evident, nu e o noutate, scena de la Bulandra – sala Toma Caragiu a fost gândită special astfel, dar nu s-au păstrat mereu acele rânduri de spectatori). Scena era astfel înconjurată din trei laturi ale ei de ochii spectatorilor, ca la o gală de box unde în jurul ringului gol în care se înfruntă cei doi boxeuri, acompaniați de un arbitru, se află suporterii care trăiesc cu intensitate confruntarea. În fine, pe o aceeași linie a unui modernism minimalist de cea mai bună factură se plasează și jocul fin al luminilor (Cristi Niculescu). Spectacolul începe și se continuă cu sala plină de spectatori luminată a giórno, de ce?, fiindcă în Platonov personajele cehoviene se întâlnesc într-o zi foarte călduroasă; ulterior, lumina devine din ce în ce mai discretă, până când se stinge cu totul în sala “Toma Caragiu” de la Bulandra, în acord cu înserarea din viața cotidiană a personajelor de pe scenă. Minimalismul modernist și realismul cu ochiuri atât de mici la plasă interferează în concepția și viziunea întregului spectacol; iar dacă ar fi să interpretez la rândul meu scena albă și vălurită, eu aș spune că e însăși viața omului, cu toate ale ei, cu suișuri și coborâșuri. La un moment dat, un personaj “scapă” un pahar pe jos, acesta capătă o mică mișcare de rotație pe un “val” al scenei – și totul este atât de firesc și de adevărat în acest episod “mărunt” încât realizezi că teatrul făcut cu dragoste și cu profesionalism poate obține emoție pură din orice.

Spectacolul a fost aproape fără cusur, susținut pe de o parte de textul cehovian, iar pe de alta – de jocul multor actori. Un text cehovian este în sine un certificat de calitate (ca și unul shakespearian). Oricum ar fi viziunea regizorală și prestația unor actori, din orișice spectacol, dacă textul a fost scris de Cehov și regizorul se “ține” de el, spectacolul se va ridica deasupra reprezentării propriu-zise. Paginile cehoviene sunt atât de substanțiale, de profunde, de subtile, de exacte în litera și în “haloul” lor, încât a pune în scenă o piesă de Cehov e ca și cum ai face salturi mortale la trapez, dar cu o plasă trainică de siguranță dedesubt. Astfel, am regăsit în spectacolul Platonov cunoașterea în profunzime și în amănunțime a sufletului omenesc, complexitatea personajelor feminine și masculine, melancolia coabitând cu grobianismul și delicatețea cu cinismul; am regăsit radiografierea atât de precisă a universului nostru lăuntric, precum și a relațiilor și raporturilor familiale și micro-sociale; am regăsit sufletul slav, rusesc, “larg” într-un mod maximalist, unul și același personaj putând provoca silă și totodată milă, fiind simultan un “călău” și o “victimă”, cu și fără ghilimele…

O piesă de tinerețe

Aceasta e o piesă de tinerețe a lui Cehov, pare-se chiar prima a lui, începută pe la 18 ani (!) și “făcută publică la aproape douăzeci de ani de la moartea sa”. Ea a avut, în comparație cu alte piese cehoviene, un destin mai degrabă modest: după cum aflăm din extrasele din caietul-program, din The Cambridge Companion to Chekhov (2000), “ar fi fost abandonată de Cehov după ce a fost respinsă de Teatrul Malîi și de actrița Maria Ermolova, căreia i-o încredințase”; “la momentul descoperirii, nu a fost întâmpinată cu un prea mare interes, iar pentru o lungă perioadă a trecut aproape neobservată”; “reprezentarea scenică a textului inițial, în ciuda tuturor tăieturilor și modificărilor făcute de Cehov, ar fi durat peste 5 ore, introducând 20 de personaje, în 83 de scene”. Și totuși, în pofida acestor accidente de parcurs (o excepție fericită: filmul lui Nikita Mihalkov Piesă neterminată pentru pianină mecanică, pe care eu l-am văzut prima oară copil fiind, înainte de Revoluție, datorită lui Valeriu Cristea), Platonov este un text pur cehovian, purtând cu fiecare replică a fiecărui actor din distribuția atât de numeroasă geniul caracterologic al lui Cehov. Da, sunt multe personaje în această piesă și nu e deloc ușor să fii în “priză directă” timp de trei ore pentru a nu scăpa nicio inflexiune verbală, niciun gest aparent “mărunt”, niciun detaliu “neimportant”. În textul lui Cehov și pe scena albă de la Bulandra, toate și totul contează, nimic nu este de prisos, piesa și spectacolul compunându-se dintr-o multitudine de nuanțe psihologice și morale, în cercurile concentrice ale eului, cuplului, maternității și paternității, fraternității, familiei, clasei sociale, societății, nației. Fiecare personaj a fost unul multi-dimensional și ireductibil la o anumită formulă, la un pattern tipologic, la o categorie. Iar dramatismul piesei a crescut într-un mod, așa zicând, învăluitor, Platonov începând într-un registru mai lejer pentru a avansa lent, dar inexorabil, către un final de o tensiune aproape insuportabilă. Un text dramatic cehovian oferă, cum spuneam, totul, într-un mod gradat, și cu o gradație atât de fină, încât poate fi insesizabilă. Mă bucur că regizorul a avut “răbdare” cu acest text, lăsându-l în reprezentarea pe scenă să avanseze și să crească, să treacă prin toate fazele și etapele piesei. Teatrul nu este entertainment; și el trebuie să asculte de legile Artei, nu ale comodității spectatorului și confortului de receptare.

Actorii de la Bulandra și UNATC

Pe linia privirii necruțătoare a lui Cehov, mergând, în direcția fixată de marele dramaturg, către ei înșiși, către sufletul omenesc și mintea fiecăruia, au fost actorii de la Bulandra și cei, foarte tineri, de la UNATC. Rolul cel mai dificil și totodată cel mai eclatant al spectacolului a fost cel al lui Șerban Pavlu, care l-a interpretat pe Platonov într-un mod strălucit. Pavlu a reușit să compună și să re-compună, sub ochii noștri, universul întreg de sentimente, senzații, accente histrionice, ironice, sentimentale, nostalgice al personajului titular, învățătorul de țară în jurul căruia pivotează întreaga piesă. Nicio notă falsă, nimic exagerat, prea “retoric”, declamativ sau, dimpotrivă, șters și fără scânteiere în jocul actorului, căruia i se cuvin cele mai înalte calificative. Un rol foarte bun a făcut și Rodica Lazăr, jucând-o pe Anna, “Generăleasa”; iar o altă prestație actoricească de înaltă clasă a fost cea a lui Marius Chivu, interpretându-l pe Bugrov, în cheia abjecției simpatice, a ticăloșiei căreia nu i se simte otrava și provoacă hohote de râs. Toată echipa de actori a fost la înălțimea textului cehovian, chiar și cei mai tineri de pe scena vălurită, care sunt în prezent studenți la Master Arta Actorului, la UNATC.

Închei cronica la acest spectacol memorabil cu un amănunt ce mi se pare foarte în spiritul piesei cehoviene. La un moment dat, o sticlă de pe scenă s-a rostogolit până la picioarele unei spectatoare aflate în primul rând, pe o latură a scenei. Cu cel mai firesc aer din lume, spectatoarea a luat sticla și a pus-o la loc pe scena aflată foarte aproape de ea. La fel de firesc, jocul actorului a continuat – fiindcă nu se întâmplase în fond nimic din ceea ce nu trebuia să se întâmple. Teatrul lui Cehov este Viața însăși, iar noi spectatorii jucăm, volens nolens, pe scena teatrului laolaltă cu actorii. Ne trăim existențele simțind ce simt și ei, gândind ce gândesc și ei, visând ce visează și ei, regretând ce regretă și ei. Dat fiind acest uimitor continuum teatru-viață, nu m-aș fi mirat prea mult dacă, în cursul spectacolului Platonov de la Bulandra, actorii toți s-ar fi oprit dintr-odată pentru a privi cum trăim și noi, cei din sală.

https://agenda.liternet.ro/articol/27350/Daniel-Cristea-Enache/Ochiul-lui-Cehov-Platonov.html

SOCRATOV CU SEMN SCHIMBAT – PLATONOV

Mihai Brezeanu (martie 2023)

Am constatat de-a lungul anilor, cu surprindere și bucurie, că există un număr deloc nesemnificativ de oameni, fie ei spectatori pasionați sau oameni activi în domeniul teatrului, pentru care Bulandra anilor ’90 e un reper major. Atât valoric, cât și sentimental. Acestor oameni, printre care mă număr, li se pune un nod în gât atunci când intră în sălile de la Grădina Icoanei și Izvor. Pentru că dl. Liviu Ciulei, pentru că doamna Cătălina Buzoianu, pentru că Ducu Darie, pentru că Tompa Gábor, pentru că Mihai Măniuțiu, pentru că acei actori, acele spectacole, acele seri. Pentru mulți dintre noi, aceia sunt anii și acelea sunt scenele care ne-au îndrăgostit definitiv de teatru.

***

Regizorul și profesorul UNATC Theodor-Cristian Popescu a înscenat la Bulandra Grădina Icoanei, în premieră națională, Platonov-ul dramaturgului, scriitorului și regizorului de teatru britanic David Hare (excelent tradusă în românește de actrița Irina Velcescu). Toate celelalte versiuni prezentate în România ale Piesei fără titlu, cel dintâi text din portofoliul lui Cehov, s-au bazat pe alte adaptări. De pildă, pe cea a unui alt britanic, Michael Frayn, numită Miere sălbatică, cum a fost cazul montării realizate de macedoneanul Aleksandar Ivanovski în 2018, la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. Sau pe cea a regizorului însuși, cum e cazul Platonov-ului lui Alexandru Dabija, de la TN Radu Stanca din Sibiu, din 2012.

În versiunea Hare – Popescu, Platonov e interpretat de, probabil, cel mai important actor al Bulandrei acestor ani, Șerban Pavlu (dl Rebengiuc nu participă la concurs – aici se impune nuanța conform căreia în multe din gesturile, grimasele și felurile de a fraza ale lui Pavlu sunt de găsit ecouri din actoria lui Victor Rebengiuc). În versiunea Hare – Popescu – Pavlu, Platonov e magistral definit de ultima scenă, de departe cea mai puternică a întregului spectacol. Acolo, în acele secunde tăcute, în fum de țigară și lumini de zi (fundamentală e culoarea luminilor gândite de Cristi Niculescu pentru înțelegerea spectacolului), primul mare personaj al lui Cehov ne privește și ne râde în față.

Luminile lui Cristi Niculescu împart spectacolul în două și ceva. Primul act și ultimele scene din ultimul se joacă la lumina limpede a zilei. Actele doi și trei se întâmplă sub reflectoare multicolore, care își schimbă nuanțele, cel mai adesea pale, cu repeziciune. Începutul actului patru e luminat, la răstimpuri, de un neon strâmb, cvasi-vertical, ce ar putea simboliza o dereglată / gata să se prăbușească legătură între pământ și înalt (spațiu scenic: Cosmin Ardeleanu).

Platonov își biciuie prietenii, iubitele, dușmanii cu replici atroce la început și la sfârșit de spectacol. În acele porțiuni de lumină clară, învățătorul de țară e necruțător, dând la o parte ultimele două litere din propriul nume și răsturnând bunătatea intrinsecă a marelui personaj al lui Platon. Căci Socrate își lua contemporanii la întrebări, le demasca micimea și impostura pentru a-i face mai buni. Pentru Platonov, mai binele nu există, așa că, la dracu’ cu toți, him included. Pe bază de comedie, cvasi-ieșire din personaj, adresare bidirecțională (celor de pe scenă, celor din sală), Pavlu e minunat pe acest segment.

Platonov se dedă umbrelor, confuziilor, extazelor, disperării în cețoasele acte de mijloc. Pădurea actului trei amintește de Visul unei nopți de vară. Apucăturile și ideologia lui Osip (Cătălin Babliuc) duc cu gândul la Caliban. Șcerbuk (Gheorghe Ifrim), Bugrov (Marius Chivu) și carismaticele lor burtici rostogolinde (rolling sto-machs) au ceva din Stephano și Trinculo (musai de văzut Radu Lărgeanu și Adrian Cucu în Furtuna lui Tompa de la TN Cluj!). Sincronizarea / complementaritatea dintre luminile de club / bar de noapte / vis de Lynch ale lui Niculescu cu jazzy-muzicile / neliniștitele sunete by Andrei Raicu & Bogdana Dima accentuează strania și apetisantă senzația de fantastic, vag suprarealism. Ce păcat că în acest context excelent construit opțiunea artistică a privilegiat un stil de interpretare, din partea mai tuturor actorilor, în cheie exclusiv realistă, adesea șablonard-previzibilă, uneori deranjantă pe bază de tonalități ridicate și gesturi excesive.

Când și-a început cariera de dramaturg, Cehov a avut, printre țeluri, desprinderea de dramaturgia timpurilor sale. O dramaturgie bazată mai ales pe melodramă (vezi și miștourile pe temă strecurate de contemporanul Caragiale), pe țipete și istericale, pe agitație, confuzie și cacofonie. S-a tot spus că Piesa fără nume a fost ținută la sertar de autorul ei pentru că n-ar fi reușit, în chip convingător, să se desprindă de această tradiție. Și totuși, de-a lungul fix secolului care a trecut de la publicarea sa (19 ani după moartea lui Cehov), piesa s-a arătat a fi capabilă să provoace montări care să ilustreze această desprindere. Pesemne că asta s-a întâmplat mai ales atunci când spectacolele au evitat cheia realistă de interpretare sau au folosit-o în doze mici, atent cântărite.

Rodica Lazăr (probabil cea mai importantă actriță a momentului din trupa Bulandrei) știe să facă loc fără stridențe nesiguranței / nevoii de iubire în alura de femeie dominatoare, independentă, sigură pe sine care e Anna. Daniela Nane (Sofia) convinge cu precădere în primele două acte, când ezitările și deruta ei potențează comicul din interpretarea lui Pavlu. Silvana Negruțiu nu se abate de la liniaritatea naivei bunătăți a Sașei. Teona Stavarachi îi împrumută Mariei un aer de intransigentă jună contemporană.

În relație cu cele patru potențiale femei din viața sa, Platonov convinge atunci când pare un anti-Prospero pus pe distrus insula și oamenii săi și nu prea convinge când se vrea un june zbuciumându-se în cleștele amorului și ratării. Ceva-ul diabolic din ochii lui Pavlu e sublim, ceva-ul disperat din gestica sa e infernal. Luați monologul lui de aproape final, care vorbește de moartea sa și a noastră (de 2-3 ani, deja) & scena de final și comparați-o cu scenele în care își deplânge soarta și nehotărârea.

***

Theodor-Cristian Popescu, probabil în complicitate cu scenograful Cosmin Ardeleanu, a redat sălii din Grădina Icoanei rândurile de spectatori așezate de-a stânga și de-a dreapta spațiului de joc. Ecou al anilor ’90, al acelui Patul lui Procust în care șuvoaiele pornite din sifoanele de pe plaja din Balcic ajungeau adesea pe hainele liceenilor-spectatori. La reprezentația din 9 martie curent, multe dintre acele locuri au fost ocupate de tineri. Poate liceeni, poate studenți la UNATC (co-producător al spectacolului, alături de Bulandra, prilej pentru încă studenții masteranzi Matei Constantin (Kiril), Eduard Păuna (Serghei), Teona Stavarachi / Ana Radu (Maria) și Isabela Chitoșca (Katia) să facă parte din distribuție).

În stagiunile de pe urmă, Bulandra încearcă să revină la nivelul unde, în ultimele decenii, au ținut-o doar spectacolele lui Andrei Șerban și prea puținele montări ale lui Ducu Darie. Platonov e cu siguranță un pas înainte față de Azilul de noapte (premieră de acum un an, în regia lui Vlad Cristache).

Ceva însă nu se învârte cum trebuie. Încă. Aerul proaspăt își face loc cu timiditate. Și aici nu e vorba de calitatea actorilor, de alegerea regizorilor, de selectarea repertoriului. E mai degrabă vorba de lipsă de viziune, de încredere, de solidaritate, de entuziasm. De acel ceva care făcea din acest teatru, acum câteva decenii, locul unde oamenii învățau să iubească. De acel ceva care face azi din Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (fratele întru aspirații, pedigree și valori al Bulandrei) locul de unde oamenii ies transformați.

Alt final în afara unui nod în gât n-am.

https://agenda.liternet.ro/articol/27198/Mihai-Brezeanu/Socratov-cu-semn-schimbat-Platonov.html